Metafora oglinzii în muzica secolului XXI
Metafora (gr. metapherin= „transport, transfer”) a reprezentat, încă din timpuri străvechi, una din figurile de stil cele mai populare alături de epitet,comparaţie, hiperbolă, personificare ş.a , fiind întrebuinţată atât în domeniul retoricii, cât şi în celelalte discipline filologice; într-o definiţie de specialitate oferită de lingvistul Marian Bucă, metafora „este o noţiune fundamentală a studiilor de stilistică, de poetică şi de estetică, în general, iar mai recent şi de semiotică”. Simplificând, prin metaforă înţelegem schimbul denumirii unui obiect cu denumirea altui alt obiect pe baza diferitelor similitudini dintre obiectele respective: culoare, formă, intensitate, muzicalitate etc.
În zilele noastre, metafora cunoaşte o largă piaţă de desfacere, fiind utilizată atât în scrierile cu caracter fictiv (romane, volume de poezii) care au consacrat-o ca şi figură de stil, cât şi în domeniul jurnalistic ( spoturi, articole de presă scrisă) şi în cel muzical ( versurile cântecelor). În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă, se mizează pe forţa expresivă a versurilor cam tot atât de mult cum se mizează şi pe melodia instrumentală propriu-zisă, urmărindu-se a se obţine un efect de deplină empatie a celui care ascultă cu respectiva piesă. Apelul la diferite metafore în cântece este de natură să ambiguizeze, să aprofundeze tema, să-i dea strălucire şi plasticitate, să stimuleze procesele cognitive ale auditoriului pentru a putea descifra mesajul transmis cap-coadă. Există în muzica contemporană înclinaţia către metaforă născută din utilizarea unor anumite teme muzicale comune ce se doresc inovate ( iubirea, despărţirea, prietenia, suferinţa, sexul, trecerea timpului, libertatea şi independenţa individului etc), iar în cele ce urmează ne vom opri cu precădere asupre metaforei vădit populare a „oglinzii”, pe care o regăsim bine evidenţiată în muzica „uşoară” internaţională a ultimilor ani, indiferent de genul acesteia.
Înainte de a trece însă la analiza propriu-zisă a metaforei aşa cum îşi dobândeşte ea propriile accepţiuni individualizate în funcţie de context, să ne oprim puţin asupra oglinzii şi asupra complexului de sensuri pe care aceasta îl comportă la nivel simbolic. După cum atestă datele arheologiei, oglinda e un străvechi atribut al civilizaţiei umane. Primele oglinzi datează de aproximativ 5 000 de ani, iar centrul lor de expansiune pare a fi Egiptul şi China. Ele erau din bronz sau argint şlefuit şi aveau o formă ovală; pe lângă rosturi practice, mai aveau şi o seamă de funcţii magico-religioase foarte importante. Latinescul speculum „oglindă”, care a dat naştere speculaţiei filosofice, era iniţial un instrument al observării cerului. În istoria culturii vechi şi noi, oglinda s-a dovedit a fi un adevărat „mecanism semiotic” (Eco, 1988, 215—257). E simbol al cunoaşterii, metaforă a literaturii şi artei, punctul de plecare al tuturor dedublărilor. Dar oglinda nu semnifică o cunoaştere directă (solară, la lumina zilei), ci una reflectată, mijlocită, pusă sub incidenţa lunei, apei, principiului feminin şi a nopţii. Oglinda dă o imagine inversată a obiectului şi, ca atare, este o îndepărtare de Principiu şi de Esenţă. Multe popoare cred că în oglindă se reflectă nu chipul cel adevărat al omului, ci o dublurăa sa, având adesea unele însuşiri malefice. De această credinţă sunt legate numeroase tabu-uri de a nu privi în apă de frica să nu fie atras omul de umbra sa, aflată în lumea de dincolo. Tot de acest complexţin, probabil, şi obiceiurile de a acoperi oglinzile sau a le întoarce cu faţa la perete în camera unde se aflămortul (Frazer, II, 123—124). Oglinda e un ,,ochi” străin în care căutăm adevărul despre noi, de aceea,ea apare ca simbol al virtuţilor şi păcatelor. În schimb, oglinda curată e simbolul purităţii şi una din emblemele Sfintei Fecioare. În acelaşi timp, oglinda murdară sau deformată va simboliza păcatul, minciuna, caricatura, autoamăgirea, vanitatea. Motivul oglinzii „mincinoase” e şi el răspândit în folclorul şi în literatura cultă, dând naştere la diverse mituri şi legende precum cea a lui Narcis.[1]
Sursa imagine: http://aeternum-art.deviantart.com/art/The-Mirror-258351477
Natalia Kills şi oglinda ca element al unui cadru sexual
“Mirrors” a Nataliei Kills e o melodie electropop cu o încărcătură sexuală intensificată şi cu accente întunecate trimiţând cumva la sfera gothicului. Avem feminitatea care se dezlănţuie animalic într-o explozie copleşitoare a simţurilor, iar eliberarea aceasta necontrolabilă de energie şi de pasiune echivalează cu autodepăşirea propriilor limite şi se sfârşeşte cu distrugerea oglinzii cea aburită anterior de actul sexual. Oglinda are în acest context vădite conotaţii magico-malefice fiindcă ea e cea care descătuşează “demonul” în interiorul fiinţei umane şi-o face să acţioneze ghidată nu de raţiune, ci de instinctualitate brută şi brutală. O analogie poate fi făcută în acest sens cu Oglinda lui Erised din prima carte a seriei Harry Potter, în sensul că amândouă obiectele deţin proprietatea de a înfăţişa imagini cu visele cele mai tainice ale cuiva care să dezvăluie adevărata natură umană a privitorului, cu precizarea că, spre deosebire de visele lui Harry, cele ale Nataliei Kills nu sunt nici pe departe la fel de inocente sau de idealizante.‘ Cause she’s a bad girl and her dreams are also bad.
Lil Wayne, Bruno Mars şi “oglinda-oglinjoară de pe perete”
Melodia “Mirror” realizată de Lil Wayne în colaborare cu Bruno Mars este una rapp şi cu priză la public, inspirată atât din experienţa personală a artistului de culoare, cât şi din cântecul lui Michael Jackson “Man in the mirror”. Accepţiunile dobândite de oglindă aici sunt clare, este un obiect cu valoare revelatoare ce reflectă personalitatea interioară a privitorului în urma actului de “căutare a eului” întreprins voluntar de acesta. Se insinuează ideea potrivit căreia cel mai bun şi de încredere prieten pe care îl poate avea o persoană este propriul sine, iar dialogul purtat între omul concret, din carne şi oase şi reflecţia sa virtuală aminteşte întrucâtva de basmul Albei-ca-Zăpada şi de conversaţiile dintre Regină şi oglinda ei vorbitoare care avea mereu sfaturi şi soluţii pregătite pentru orice problemă.
Ellie Goulding şi oglinda ostilă
Piesă componentă a colonei sonore a filmului “The Hunger Games: Catching fire” , “Mirror” a lui Ellie Goulding este emoţionantă atât din prisma vocii suave a artistei, cât şi din semnificaţiile pe care le degajă textul său. Oglinda îşi pierde capacitatea esenţială de a reflecta lumea din jur şi oamenii care o populează, ea devenind ostilă prin distorsionarea imaginilor pe care le proiectează şi accentuând şi mai mult confuzia sufletească a privitorului, căruia îi este refuzată cunoaşterea intrapersonală ce l-ar putea ajuta să ia cele mai bune decizii pentru sine. Comunicarea cu propriul sine este obturată, iar accesul la “lumea de dincolo de Oglindă”, restricţionat, astfel încât nu mai există dualitate, principiul “nu eşti niciodată singur” fiind anulat, iar fiinţa umană rămâne singură şi confuză.
Justin Timberlake şi oglinzile “umane”
Percepută de unii critici drept “baladă pop” şi de alţii drept cântec R&B, melodia“Mirrors” a lui Justin Timberlake este complexă, fresh, emoţionantă şi inovatoare, trădând implicarea personală a artistului în scrierea textului, realizarea orchestraţiei şi filmarea videoclipului. Dacă în cazul pieselor de mai sus vorbeam de oglindă ca de un obiect neînsufleţit, noutatea adusă de Justin constă în umanizarea ei, în faptul că trecut dincolo de sensul lor primar al acesteia de “sticlă poleită și cositorită de o parte, răsfrângând imaginile lucrurilor”şi a transformat-o în oameni. La el, oglinzile sunt reprezentate de acea persoană iubită care există cu siguranţă în viaţa fiecăruia dintre noi. Cea alături de care suntem noi înşine, naturali, sinceri, imperfecţi. Cealaltă jumătate din mitul Androginului. Se păstrează totuşi ideea de paralelism pe care o impune uitatul în oglindă, însă dacă oglinda-obiect avea în atribuţii să reflecte imagini care, oricât de adevărate ar fi fost, rămân totuşi de natură virtuală, oglinda-fiinţă reflectă, pe lângă forme, şi personalitatea aferentă lor. Pe care, de altfel, o şi iubeşte.
[1]Evseev, Ivan – Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale