După ce ei pleacă

Incepe cu un telefon de la cineva apropiat. Sună, zici Alo şi sunetul vocii de la celălalt capăt déjà îţi spune că ceva nu e în regulă. Mintea ta începe să caute printre miile şi miile de posibilităţi, listând persoanele în vârstă – poate bunicii- şi pe cei bolnavi – tanti Stela avea diabetul ăla zaharat de ceva vreme şi…

Si-apoi înţelegi că e altceva. Altcineva, de fapt. Cineva încă tânăr. Cineva care nu trebuia să păţească nimic rău, nu acum. Si-atunci ţi se opreşte inima în gât şi-ncepe plânsul.

In primele săptămâni după ce ei pleacă, sunt două stări între care comuţi  pe pilot automat. Sunt momente în care plângi până nu mai ai aer în plămâni şi când te doare şi să respiri. Si sunt momente în care eşti, cum s-ar zice, ok – dar doar pentru că nu se simte real, pentru că durerea pierderii încă nu te-a lovit, pentru că refuzi s-accepţi că ăsta-i adevărul.

In fiecare dimineaţă, corpul tău realizează că ceva-i greşit înainte ca mintea ta s-o facă. Te trezeşti şi deja ţi-e rău – nu fizic, ci psihic. Te doare inima – la propriu. Te-apas-o greutate pe suflet şi-ai un gol – un hău- în stomac.

Iti ia câteva minute până-ţi dai seama ce-i în neregulă. Eşti încă copleşit de aburii somnului şi raţiunea încă moţăie deconectată şi nu-nţelegi de ce te simţi aşa dat peste cap.

Şi-apoi îţi aminteşti ce s-a-ntâmplat. Precis, în detaliu, fiecare moment. Morga. Casa mortuară. Paloarea. Hainele negre. Cum ai plans cu palmele lipite de-un geam şi-ai implorat pe toată lumea să ţi-l aducă înapoi. Slujba. Cimitirul. Disperarea. Si durerea din pieptul tău devine, dacă e posibil, şi mai copleşitoare, în noi moduri pe care nu le credeai probabile. Iar dacă te gândeai că e prea mult, întotdeauna constaţi că totusi nu-i destul. Că n-ai destule lacrimi şi destulă durere care să compenseze măcar a mia parte din cât de mult i-ai iubit.

Inţelegi acum ce-nseamnă să fii somnambul şi să mergi în somn. Viaţa ta devine simulacru.Te uiţi la TV şi crezi că te concentrezi asupra filmului şi apoi filmul se termină şi-ţi dai seama că de fapt n-ai văzut nimic. Mintea ta colinda departe. Viaţa era pusă on hold.

Oamenii îşi dau seama că-i ceva în neregulă cu tine chiar dacă te lupţi să pari normal, pentru că faci greşeală după greşeală. Repeţi lucruri pe care doar ce le-ai spus. Te clatini în timp ce mergi. Te uiţi la oameni şi vezi prin ei. După ce ei pleacă, creierul pur şi simplu ţi-o ia razna.

Si pierzi controlul asupra propriilor emoţii. Vorbeşti argumentat, crezi că eşti ok, vocea-ţi sună fermă şi sigură pe ea. Doar că undeva în mijlocul unei propoziţii pe care crezi că o poţi duce cu succes la capăt, vocea ţi se frânge. Te faci bucăţi. Dintr-o dată, totul e prea mult şi te copleşeşte.

După ce ei pleacă, lucrurile mărunte te fac să devii o epavă emoţională. Ca atunci când te duci la piaţă să iei pâine şi vezi pe raft pâinea aia neagră cu seminţe care-i plăcea atât de mult.  Sau ca atunci când găseşti vreo şosetă de-a lui rătăcită în sertarul tău. Sau ca atunci când auzi o melodie la radio şi-ţi aminteşti cum o fredona vara trecută în maşină în drum spre munte. Ţi-e dor ca naiba atunci de ei.

După ce ei pleacă, te enervezi din cauza unor lucruri stupide care nu ar trebui să conteze. Că s-a răstit la tine un coleg la muncă. Că ţi s-a ars becul în sufragerie şi nu ajungi să-l schimbi. Că ai uitat să dai la timp apometrele. Pur şi simplu nu te poţi stăpâni. Emoţiile se revarsă haotic şi toate converg înspre un singur punct : că nu le poţi spune lor despre asta

După ce ei pleacă pe neaşteptate, crezi că ai înţeles greşit. Că-i totul doar o mare greşeală.

Iar când ajungi să realizezi că nu este, pierzi o parte din tine pe care niciodată n-o vei mai recupera.

PS. Mi-e dor de tine, tati si ma simt atat de singura fara tine. Si te iubesc.

Reclame