Moartea ta nu se simte aievea

Am plâns cu sughit și palme sprijinite de-un geam rece la căpătâiul tău în camera mortuară. Te-am văzut în sicriu, ți-am simțit mâna inertă și am văzut cum te-au coborât în groapă. I-am urmărit cu ochi arși pe toți oamenii dragi ție cum se frângeau în bucăți în fața mea.

Dar amintirile astea, atât de recente, nu se simt aievea. Moartea ta încă nu se simte aievea.

E ca și când ai fi plecat într-o vacanță sau într-una din cursele tale prin țară. Ca și când urmează să te întorci în orice minut și eu mă îngrijorez inutil.

Cred că-i atât de greu pentru mine să-mi conving mintea că nu mai ești, pentru că nu are niciun sens.

Nu erai bătrân să mori liniștit în somn, ca alții. Nu erai nici măcar aproape de vârsta la care să ne fi așteptat la un telefon care să anunțe dispariția ta.

Și, tocmai pentru că erai tânăr încă, e imposibil să spun că ești într-un loc mai bun acum. Că ți-ai găsit pacea. Sunt doar clișee inutile fără sens, pentru că nu ai suferit niciodată de nimic. Erai bine. Erai fericit. Erai cu noi.

N-ai făcut nimic să-ți provoci moartea. Nu luai pastile. Nu beai. Nu ți-ai dorit niciodată să pleci de lângă noi.

Nu ai făcut nimic greșit. Doar s-a-ntâmplat. Așa, pur și simplu.

Moartea ta încă nu se simte aievea, pentru că lucrurile nu trebuiau să se întâmple așa. Nu trebuia să mori așa cum ai făcut-o. Nu trebuia să-i faci pe cei de lângă tine să trăiască cu durerea absenței tale tot restul vieții lor.

Moartea ta încă nu se simte aievea, pentru că este cel mai nedrept lucru pe care l-am trăit vreodată și-n fața căruia am fost redusă la inutilitate.

E nedrept că te-ai străduit atât de mult să fim o familie frumoasă, să trecem peste toate problemele, să reușit să ieșim cu fruntea sus din orice situație si ai murit oricum.

Moartea ta e completă, ireversibilă și e un rahat.

E o nedreptate că o inimă atât de puternică, de bună, de iubitoare a încetat să mai bată. E nedrept că am pierdut cel mai bun tată, soț, fiu, frate, nepot, coleg.E pur și simplu de rahat.

Moartea ta încă nu se simte aievea, pentru că erai aici. Îi dădeai mamei mesaje. Trebuia să vorbești cu mine la telefon. Urma să pleci la muncă. Doar ce te întâlnisei cu tataie. Erai, la timpul prezent și stomacul meu se revoltă că acum ai fost redus pentru totdeauna la trecut. Cum să accept că nu o să te mai văd niciodată?

Moartea ta încă nu se simte aievea pentru că nu-mi permit să mă gândesc la ce implică ea. Nu în detaliu. Încerc să nu-mi amintesc cum te-am scos de la morgă și cât de fragil păreai în costumul devenit deodată mult prea mare. Încerc să nu îmi imaginez modul în care arătai întins pe podeaua sufrageriei, chinuindu-te să respiri, să te agăți de viață.

Moartea ta încă nu pare aievea, pentru că nu poate fi aievea. Ceva atât de oribil nu poate fi real. Nu vreau să cred că lumea e atât de dură. E nedrept.

Dar e adevărat. Oricât aș vrea să neg, tu nu-mi mai ești. Și nu știu cum o să fac să accept asta  vreodată.

 

 

Anunțuri