This is life without you

Când tatăl tău moare, indiferent de vârstă, indiferent de moment, copilăria ta se duce cu el.

Când tatăl tău moare, nu contează că tații altor oameni au murit, că tați au tot murit încă de când umanitatea a luat ființă. Tot ce contează în momentul singular al morții lui e că a fost tatăl tău. Singurul. Iar pierderea lui e unică, profundă, și e numai și numai a ta.

Când tatăl tău moare, oamenii îţi spun multe lucruri, lucruri care se repetă iar şi iar. Îmi pare rău pentru pierderea ta. Condoleanţe. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Dar la final nu o să îţi aminteşti cuvinte. O să îţi aminteşti bunătate şi umeri pe care ai plâns până la extenuare.

Când tatăl tău moare, dacă nu ai fost alături de el când s-a întâmplat, o să porţi constiinţa acestui gând mereu cu tine, ca un gaură de glonţ în mijlocul pieptului. Poate te vei obişnui cu ea, dar mereu va fi acolo şi mereu o să doară.

Când tatăl tău moare, o să îţi vină în minte toate lucrurile pe care ai fi vrut să le spui, să le întrebi, lucruri pe care poate le-ai spus sau întrebat de o mie de ori înainte, dar vrei, ai nevoie să le mai spui încă o dată.

Mulţumesc.

Îmi pare rău.

Te iubesc.

Când tatăl tău moare, o să îţi aminteşti că odată ai fost atât de încăpăţânată că v-aţi certat rău şi tu ai plecat furioasă în camera ta trântind uşa şi strigându-i să te lase în pace, că nu mai vrei s-auzi de el. Iar acum vrei să iei totul înapoi, tot ce-ai spus la mânie, să deschizi uşa dormitorului şi să te arunci în braţele lui şi el să te ierte atât de repede, atât de firesc de simplu.

Când tatăl tău moare, o să îţi faci griji, mii de griji pentru mama ta care, o s-ajungi tu să descoperi, nu-i aşa dură, de puternică precum pare. Când tatăl tău nu mai e, ajungi s-o vezi dintr-un unghi total diferit. O să vezi mult mai clar cât de mult o ajuta tatăl tău, cât de mult o proteja şi-o împlinea, că puterea ei şi încrederea în sine i le dădea tovărăşia lor, faptul că era împreună. O s-o ţii în braţe şi-o să-i simţi fragilitatea oaselor şi lacrimile curgând din ochii prea încercănaţi şi-o să te apuce disperarea când o să-ţi dai seama că ea e singurul lucru pe care îl mai ai şi o să îţi fie atât de frică să n-o piezi şi pe ea.

Când tatăl tău moare, micile particule ale vieţii lui, cele pe care abia le observai când era în viaţă, se transformă în revelaţii.

Mirosul aftershave-ului lui. Cât de calde erau palmele lui şi cu câtă delicateţe îţi mângâiau părul înainte de culcare. Modelul de carouri al cămăşii lui. Cum stătea seara întins în pat uitându-se la emisiuni de politică şi comentând atât de pasionat totul. Cum răspundea mereu la telefonul mamei spunând ghiduș “Azi eu sunt mama!”. Cum înfuleca mereu prea multe prăjituri și-ncerca să te convingă și pe tine măcar să guști. Cum te ruga seara să-i faci masaj înainte de culcare, felul particular cum sforăia noaptea și tu erai enervată că nu poți să dormi, când de fapt era atât de liniștitor acel zgomot turbulent. Cum a plâns de fericire când ți-ai luat permisul și cum îi străluceau ochii când vorbea despre tine cu ceilalți. Cum făcea cea mai bună cafea și cea mai bună omletă dimineața și cât de bine îi stătea la costum.

Când tatăl tău moare, indiferent cât de mare a fost, o să realizezi de fapt cât de mic, cât de uman era.

Când tatăl tău moare, o să devii atât de intrigată de viaţa lui în momentele în care n-a fost cu tine. O să vrei să auzi poveşti cu el din copilărie, ce şotii făcea şi ce elev bun era la şcoală. Cum a cunoscut-o pe mama ta şi cum i-a scris scrisori din armată şi cum hrăneau veveriţele când au aflat că tu urma să vii pe lume. O să asculţi cu sufletul la gură poveştile colegilor lui de la muncă, poveşti despre ucenicia lor la CFR şi despre glumele lor prin staţie şi despre cât de săritor, de calculat era tatăl tău, o să le asculţi şi nu o să te saturi, niciodată.

Când tatăl tău moare, o să trebuiască să-ţi ajustezi locul în lume, în familie, o să ai nevoie de un nou sens în viaţă, de un motiv pentru care să lupţi. Şi sunt momente în care te întrebi care-i rostul şi dacă poţi. Da, poţi. Doar că uneori doare atât de tare încât urli cu faţa în pernă şi-l strigi şi-l implori să se întoarcă, să-ţi spună că totul e doar un prelungit vis urât.

Când tatăl tău moare, începi să realizezi cât de mult semeni cu el. Nu neapărat fizic. Dar te uiţi în oglindă şi ştii că-n tine, undeva ascunsă în ADN, o parte din el continuă să existe.

Când tatăl tău moare, o să te întrebi cum ar fi fost dacă ar fi trăit mai mult, ce ar fi gândit dacă te-ar vedea acum și peste 5 ani. Şi nu poţi decât să speri că ar fi fost mândru.

Când tatăl tău moare, la început nu-i decât un hău imens şi un dor care te sufocă. Fără el, centrul universului tău e instabil şi tu nu mai eşti prinţesa lui protejată. Și ți-e atât de teamă c-o să-i uiți vocea și felul cum râdea și cum se simțea îmbrățișarea lui de urs.

Şi-n zilele în care cerul e atât de albastru că pare translucid, când soarele străluceşte şi totul împrejurul tău pare atât de plin de viață, în zilele în care o să vezi la metrou un om cu o geacă roşie de fâş sau un Logan de culoarea arţarului aşteptând cuminte la semafor, în zilele în care vei auzi o anumită melodie la radio, atunci o să înghiţi în sec cu un gol ca de glonţ în stomac şi o să şopteşti, fără să te adresezi nimănui în particular, o să spui doar „Tati”.

Anunțuri