In memoriam.

Doliu negru deasupra ușii. Două litere albe, prinse cu bold- P și V. Mama plânge încontinuu. Știi, nu am văzut-o niciodată plângând așa, cu-atâta disperare, de când mă știu. Mi se rupe inima, e-așa fragilă în brațele mele că simt cum se frânge. Nu (mai) știu ce să-i spun. Între noi se-ntinde, tăcut, absența ta. Mi-e dor. De tine, de noi, de vocea ta. Mi se pare că nici nu mai știu cum râdeai, câtă veselie și poftă de viață aveai în glas în fieșice zi, cum intrai, pozitiv și energic, diminețile în dormitorul meu și mă alintai c-un „Nicușor, trezește-te, păi ce, tu dormi până la amiază?” La 23 de ani, mergeam cu tine de mână pe stradă și nu-mi era rușine, mă simțeam invincibilă cu tine alături dar eram prea orbită de ordinaritatea existenței mele încât să știu că mă simțeam invincibilă pentru că TU erai acolo. Mă răsfățai prea mult,nu mă lăsai să ridic un pai, „Lasă că face tati tot, tu să-mi fii liniștită, să-ți fie ție bine”. N-am crezut niciodată că va veni o zi, atât de devreme, în care n-o să te mai am. Ai murit fulgerător, subit, seara erai bine, râdeai cu mine că exagerez cu sala și plănuiam împreună viitorul weekend la Constanța și-a doua zi mama abia reușea s-articuleze la un telefon „tati nu mai este”. Infarct, boala secolului, tu care niciodată nu te plângeai de nimic, tu care râdeai de răceală și nici nu luai pastile, tocmai tu. Am atâtea întrebări rămase vii în mine, atâtea regrete cu care nu știu ce să fac, atâta furie împotriva lumii-ntregi și-a Sorții și-a lui Dumnezeu, că n-a luat pe-altcineva atunci și mi te-a luat pe tine. În mine, prea multe te iubesc-uri au rămas nespuse.Nu știu încotro s-o apuc fără tine și nu pot să cred că n-o să mai fii aici să împodobim amândoi bradul în ajun, să te trag de urechi cu-atâta patos în noaptea dintre ani de Sfântul Vasile,să stau în dreapta ta în timp ce tu conduci, seren, pe drumul de țară spre plaja de la Costinești, să mergem să hrănim lebedele iarna-n golf la Eforie Sud și tu să mănânci jumătate din pâinea cumpărată pentru ele, să-mi enumeri, pe de rost, fiecare restricție de viteză a trenului pe drumul spre București și să răspunzi prin stație, cu-atâta siguranță, Da, bine, trece pe directă la Cernavodă.Tresar de fiecare dată când aud sunând locomotiva. Știi, abia atunci în fața gării, când au oprit mașina mortuară să-ți citească preotul și locomotivele urlau a jale și pe peron la Călători și-n port la Marfă, abia atunci am înțeles că nu te mai întorci, niciodată, și-am fost furioasă pe tine că ne-ai lăsat așa ușor, că nu te-ai luptat mai mult să rămâi cu noi, lângă noi. N-a fost vina ta, știu. Doar că moartea ta e prea dură, prea dureroasă, prea reală și n-o pot poetiza, n-o pot îndulci din pix așa cum am făcut cu toate evenimentele importante din viața mea. Nu-i nimic poetic în moarte, nu-i nimic în afară de lacrimi și-un dor pân la cer care nu se va potoli niciodată.Tu erai Eroul meu și n-aveam nevoie să-mi fii în proximitate fizică, doar știam că ești și asta îmi dădea siguranță și-ncredere că va fi bine.Acum absența ta doare mai tare ca orice lovitură fizică și dacă pentru mine e așa, nu vreau, nu pot să știu ce-i în sufletul lui mami, știi, îmi spune doar de privirea ta disperată de dinainte să i te stingi în brațe și eu nu mă pricep s-o alin.  Poate că de acolo de unde ești ne veghezi, dacă există ceva dincolo de moarte, un loc unde continuăm să existăm ca suflete fără trup, dar nu un loc mai bun, nu, cel mai bun loc, locul tău era aici cu noi, să te bucuri de casa ta, de Loretuța, de tot ce-ai realizat, cu sudoarea frunții și nopți nedormite Locul tău era în fruntea trenului, tu Prometeu al liniilor de cale ferată, care cânta la butoane și ducea la destinație mii și mii de călători nerecunoscători. Locul tău era în primul rând când aș fi absolvit anul viitor masterul și-alături de mine și de nepoții pe care promisesei că mi-i crești tu, ca eu să mă ocup, fată modernă, de carieră. Locul tău era alături de mami acum și la bătrânețe când v-ați fi plimbat, bătrânei romantici,pe faleza de la Casino și tu ai fi vorbit, ca de-obicei, prea mult despre politică și-ai fi admitat pescarii amatori de pe dig și mami ar fi râs de tine spunându-ți că ești un „gură-cască”.

Poate cândva vom ajunge să ne revedem, când eu voi fi trecut prin viață și va trebui s-ajung și eu la final de cursă. Până atunci, te port cu mine, în mine, ca pe tatăl minunat și iubitor care mi-ai fost în ultimii 23 de ani. Sper, într-adevăr, că ai ajuns în „loc cu verdeață, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Și mai sper că au trenuri acolo, să le conduci așa cum numai tu știi.

E prea târziu să-ți mai spun că te iubesc?

A ta,

Nicușor

Reclame