Craving you

Să-ţi spun o chestie curioasă, ştii, mi-am dat seama că am uitat cum suna râsul tău în serile de august când beam ceai în Cărtureşti-ul din City şi ne făceam atât de multe planuri. Ştiu că era nestăpânit, explodai în hohote vesele şi era atât de molipsitor, notele glasului tău pururi binedispus pluteau în jur ca o îmbrăţişare caldă dar azi, oricât aş vrea- şi vreau- nu-mi mai aduc aminte tonul vocii tale,  nu mai ştiu de ce-mi sprijineam obrazul în palmă şi te-ascultam cum povesteai şi nu-mi ajungeau poveştile tale, nu-mi ajungeai tu atunci şi niciodată. Nici nuanţa ochilor tăi nu mai luminează spre mine, ceaţa anilor ce-au trecut peste noi au copleşit-o şi i-au şters strălucirea, mă simt ca un mileu pe care s-a aşezat praful şi s-a îmbâcsit, oare erau turcoaz de mare sau albastru de cer irişii care clipeau spre mine de sub gene blonde de mentalist şi pe care eu îi transformasem în icoană? Nu mai ştiu ce modele aveai pe tricouri sau dacă îţi purtai cărarea la păr pe dreapta sau pe stânga, nu mai ştiu dacă pielea-ţi era tot timpul translucidă sau obrajii tăi se-mbujorau, radianţi, de la prea multă căldură, nu mai ştiu în ce ritm îţi mişcai mâinile pe lângă tine când explicai ceva atât de-atent sau care era felul tău preferat de îngheţată, oare asta înseamnă că, în sfârşit, te-am uitat? Memoria îmi joacă feste, dar e firesc, la naiba, doar au trecut atâţia ani, şi totuşi parcă…Parcă n-ai plecat niciodată. Poate nu-mi mai amintesc exact cum era(i), dar îmi amintesc exact cum te iubeam. Atunci şi-acum, la fel de complicat de simplu, copilăresc, naiv, complex, total. Trebuia să fii tu, ţi-am zis-o doar de-atâtea ori. Și-ai fost. Și de-atunci nimic n-a mai fost la fel – nici Universul, nici iubirea, nici eu.

Anunțuri