Reaching for you

In nopţile târzii de duminică când ajung în Bucureşti şi cobor în gară, târând după mine geamantanul tocit ca o piatră de moară şi umerii aplecaţi obosit în faţă, mă simt împietrită şi-mi vine numa’ să plâng tăcut, cu ochi goi şi prea miopi. Ecouri de pustiu mă străfulgeră, e-un tremur insesizabil al corpului care tânjeşte după sprijin şi alinare şi răsfăţ, e singurătatea care strigă cu glas de Ionă înăuntrul unei cutii toracice fără s-o audă nimeni în afara mea. Unde eşti, mă întreb în timp ce mă îndrept pentru a mia oară spre turnul de fildeş al cotidienei mele existenţe, de ce nu eşti când tot ce vreau e să fii cu mine, pentru mine, într-o seară ordinară de duminică în care ploaia loveşte cu răsunet în obloane de blocuri vechi şi prin case oamenii se ţin în braţe şi le e suficient? Ştiu, e egoist, te vreau scut uman doar duminicile când afară-i frig de la ceaţă şi-n mine nici măcar alcoolul nu-mi mai e morfină, când sunt incoerentă de la atâta stress şi oboseală şi nesomn şi vise eşuate, când prezentul e mai amar decât un expresso şi tot ce-mi doresc e să uit, să uit, să uit. Am nevoie să fii, nu pentru totodeauna, dar pentru suficient de multe seri de duminică în care să ne uităm, piele lângă piele, la filme fără pic de sens şi pentru suficient de multe dimineţi de luni în care munca  urlă prelung în alarma de la telefon, dar tu zâmbeşti şi-afară e soare şi-avem brioşe la cafea. Dar, mai ales, am nevoie să te găsesc.

Anunțuri