Tot ce nu îţi spun

În mine creşte tumultul lucrurilor nespuse, îndoielile răsuflă greoi, înăbuşite într-o pungă negră de pubelă care e a sufletului, gândurile se ciocnesc cu tunet de cer înnourat brusc într-o zi, senină, de pre-vară. Mi-e frică. În pieptul de statuie, gemetele zumzăie mut, ca un stup de viespi aprins de-o mână criminală. Încotro mergem, tu şi eu? Simt cum dai din umeri, n-ai un răspuns, nici eu n-am, doar două mâini goale de mi le pun seara, căuş, sub cap la somn şi mă rog, Doamne, nu ne lua acum şi ultimii stropi de magie de pe fundul pălăriei, dacă magia moare murim şi noi, nu indivizii, ci conceptul ăsta de “noi” care cândva ne unise strâns şi-acum pare că vrea să ne redea libertatea. Dar tu nu eşti făcut să stai şi eu nu-s făcută să-ţi cer să-ncerci, buzele mele nu ştiu a bolborosi imnul implorării tale, poate ţi-e dat să fii un alt “ce-ar fi fost dacă” pe lista, prea lungă, a întrebărilor (mele) nerostite. Cumva, vreau să-mi astup ochii cu palmele, să se evapore, negru, chipul tău de pe retină, să nu te mai ştiu acum şi mâine şi mereu, vreau să se termine, să nu mai amânăm sfârşitul, nu-mi place cafeaua diluată şi nici iubirea diluată nu-mi place, bea-o tu sau arunc-o în chiuvetă, dă-o naibii, până la urmă cui îi pasă de inimile făcute praf? Ție nu. Eu am cioburi imateriale înfipte-n muşchi – ai inimii, şi mii de nori de furtună deasupra sufletului. Şi-mi doresc doar să-nceapă ploaia, vindecător, să spele sângele necurs şi pe mine. De noi.

Anunțuri