Reprezentaţie

Ştii de câte ori am vrut să strig întru ajutorare, cu mâine duse, pâlnie, la gură? Ştii de câte ori mi-au tremurat genunchii încercând să nu cad, grămadă prăbuşită de cartilaje şi carne, la pământ spre a rămâne acolo? Ştii de câte ori mi-am muşcat, înverşunat, plinătatea buzelor spre-a le distruge strigătul pe cale să-şi ia zborul, disperat? Nu, tu n-ai zărit niciodată în mine ceva să-ţi dea de gândit, o clipire străfulgerată de pleoape, un tremur zvâncnit de mână, o cută imperfectă de machiaj care să-ţi spună că poate, doar poate, eu mi-s mai mult decât imaginea, surânzător-închegată, dintr-o poză de profil pe social media. Eram acolo, privind mereu înainte, şi tu n-ai să ştii niciodată de câte ori privirea mea şi-a pierdut sensul logic al direcţiei, de câte ori plămânii s-au zbătut  prea copleşiţi de fumul unei vieţi ca o ţigară scuturată pe marginea unui abis, de câte ori am vrut să plâng şi n-a ieşit decât amărăciunea unui hohot scuipat seara cu voce inflamată, deasupra unei chiuvete sterile de-unde privea,  cu ochi înroşiţi în oglindă, un boţ de humă cu nume de femeie. Nu ştii cum e, n-ai să ştii cum e să-ţi prinzi genunchii cu braţele, seara, şi să visezi încremenirea, eliberarea…şi-uitarea. Nici nu vreau, ştii, să mă ştii, tu şi ăilalţi, mulţi ca tine, gloată de atâţia superficiali iubitori de aparenţă luxoasă şi minciună. Pentru voi, cei ca mine nu există. Rataţi, deprimaţi, ciudaţi, aşa ne spuneţi, nu, aud scârba din vocea ta când ne articulezi, în vreo discuţie, numele. Da, pentru tine totul e perfect, că te-ai născut c-o stea în frunte şi sub al ei destin tu…străluceşti. Doar că mie, ce să vezi, mi-au pus în frunte-o coroană de perseide şi m-au trimis să-mi joc rolul vieţii într-un cabaret al stelelor ratate, pe-o scenă de stand-up unde eu mi-s un clovn şi tu spectatorul. Îţi place spectacolul, te-ntreb? Atunci bate mai tare din palme, hai. Aaa, ştii, fun fact: până la sfârşitul serii personajul principal moare.

Anunțuri