Poveşti ratate

Nu  mai cred în magie, în sinceritate, în intenţii bune. Paştele ăsta mi-a pus capac, mie şi insuficientei, nenoricitei mele continue încercări de a vedea binele din ceilalţi, de a le acorda credit pe baza potenţialului lor. Mi-e atât de scârbă de prefecătoria asta întru păstrarea aparenţelor, e jalnic cum ne punem toţi măşti în societate şi-n intimitatea casei suntem nişte rataţi care aruncă cu pietre unii-n alţii ca să-şi facă dreptate. Nu vreau să-mi plec capul în faţa voastră, nu vreau să vă las să mai vedeţi în mine doar o cârpă de care-ţi ştergi, neglijent, cu gându’n altă parte, picioarele când ajuns-ai acasă. Vă miră răbufnirile mele vulcanice, nu înţelegeţi ce se-ntâmplă cu copilul dulce şi bun, martorul a atâtea meciuri de box care durează şi durează de vreo douăj’ şi ceva de ani, nu vă explicaţi de unde lipsa mea de răbdare, de empatie, de optimism şi-ncercare de conciliere. Adevărul e că mi-a ajuns rahatul vostru şi nu mai vreau, nu mai sunt dispusă să car eu poveri care nu-mi aparţin. Da, sunt rezistentă, dar nu ca să trageţi de mine ca un elastic în partida voastră stupidă de mariaj demult ratat. Nu-s vinovată că m-am născut, că am vointă şi minte să gândesc pentru mine şi să discern binele de rău. Voi sunteţi răul, pentru mine, deşi naiba ştie că am încercat să văd în voi părţile de îngeri prăbuşiţi care, cândva în primii ani de viaţă, îmi ţineau pe umerii lor universul. Dar nu mai e nimic bun în voi de găsit, sunteţi măcinaţi de furie incontrolabilă şi de resentimente acute care merg dincolo de persoana mea individuală. Şi totul s-a răsfrâns asupra mea pentru că v-am permis să luaţi prea mult din mine, să mă transformaţi nesimţit într-o păpuşă pe sfori. Dar acum sforile s-au rupt şi nu mai vreau să fiu legată, nu mai am de ce să stau, steag alb fluturând deasupra unui teren de bătălie într-o luptă care nu îmi aparţine de drept. Iar dacă furia reciprocă nu vă mai e suficientă, înţeleg de ce o îndreptaţi şi asupra mea. Dar să-nţelegeţi şi voi că am crescut şi nu mai las pe nimeni să-mi facă rău, nici chiar propriul sânge. Am, tot de la voi, destule crăpături în personalitate încât să nu mi se cicatrizeze într-o viaţă şi nu mai am dispoziţia necesară să permit să-mi crestaţi în fibrele a ceea ce sunt durerea vendettei vostre private. Luaţi-vă castelul şi basmul vostru prost scris, eu nu mai vreau să fiu prinţesă într-un univers dezintegrat de încleştarea dintre doi titani. Eu îmi scriu propria poveste şi, deşi doare ca dracu’ să conştietizez asta, castelul meu, fie el şi-o „cocioabă”,  nu-şi are porţile deschise pentru voi.

Anunțuri