Odă Țipătului lui Munch

Dacă stai iarna pe malul mării, undeva pe un dig sau oricum foarte aproape de apă, vântul bate atât de tare că te-mpinge, practic, în genunchi. Tremuri involuntar, la început e-atât de rece muşcătura lui prin hainele chiar dacă groase, dar ajungi, treptat, să nu mai simţi nimic, doar o paralizie care anesteziază, încet, totul. Nici nu mai contează frigul sau unde eşti sau chiar că eşti, în acel moment, cu marea-n faţă şi cu vântu-n spate, eşti şi simţi nimic în afară de singurătate şi neant.

Uneori, mă simt atât de singură că-mi vine să ţip ca-n tabloul lui Munch, să-mi scuip sufletul pe gură, amar ca fierea. Nu-i în mine decât urletul, prelung, al mării învrăjbite, scuturată de spasmele unei furtuni de iarnă. Nu-i nimeni să mă-ndrume, să mă sprijine, să mă-ndemne să nu îngenunchez …încă. Azi, la metrou, era atât de acută singurătatea asta între atâţia oameni că-mi venea să plâng cu umeri scuturaţi aşa cum făceam când eram mică. Mi-am muşcat buzele pe dinăuntru, cu sânge, s-opresc şuvoiul cald de lacrimi pe care-l simţeam crescând în gât şi-am rezistat pân’acasă, unde ţipătul din mine a răbufnit înăbuşit de pernă. Dacă pereţii camerei n-ar fi de-nchiriat, i-aş scrijeli cu unghiile pe tencuială ca, odinioară, Arghezi, până s-ar desfigura forma ovală a unghiilor şi mâinile mi-ar deveni gheare şi eu n-aş mai fi om, ci fiară. Singurătatea e amară că fierea şi te umple de venin, de puroi, de deziluzii, de neant. Încetezi să mai fii, ai doar marea-n faţă şi vântu-n spate şi eşti prins la mijloc, fără să te-ntorci sau să înaintezi. Și nu simţi nimic altceva în afară de ţipătul care se cloceşte încet în tine şi urcă, tot încet, spre cavitatea unei guri prea anesteziate ca să se mai deschidă spre a-l slobozi.

Dar el e-acolo. E-acolo la metrou când aştepţi sprijinit de zid sau îndărătul zâmbetului oferit oamenilor-atâţia- cu care iei zi de zi contact sau în chipul răvăşit reflectat în fiecare dimineaţă în oglinda de la baie, după o noapte în care visele au fost şi ele amare ca fierea.Și tu vrei să scapi de el şi te minţi că ţi-e bine, că nu te-năbuşi în singurătatea asta care te strânge ca un corset şi nu mai lasă loc de fericire, te minţi atât de bine că-s perioade în care te crezi, ah,  scăpată.

Dar apoi el revine. Iar tu eşti din nou în faţă mării, cu vântul în spate şi genunchii tremurând ca lipsiţi de cartilaje şi te rogi, mut, să treacă cineva pe plaja ta şi să te prindă când paralizia se va fi instalat complet.

munch

Anunțuri