Poveste la viitor anterior

Când sunt tristă, îmi place să-mi trag pătura peste cap, să închid ochii şi să scriu, în minte, scenarii.

Când sunt singură, îmi place să-mi trag pătura peste cap, să închid ochii şi să scriu, în minte, scenarii.

Când sunt singură şi tristă, îmi place să-mi trag pătura peste cap, să închid ochii şi să scriu, în minte, scenariul ipoteticei noastre  revederi.

Ne vom fi văzut la un grătar de Paşte, într-o zi târzie de mai, la prietenii noştri comuni care, ca întotdeauna, vor fi puşi pe reuniuni imprevizibile. Tu vei fi fost deja acolo când am parcat, cu scrâşnet de roţi, în faţa porţii negre din fier forjat şi Mary va fi bătut entuziast din palme „Uite, uite, a venit Nico!”. Voi fi intrat în curte, cu mâinile pline de cadouri şi rochia primăvăratică, dar totuşi atât de office fluturând turcoaz în jurul gambelor şi Sara, leit maică-sa, mi se va fi repezit în braţe „Tuşi, tuşi, ce mi-ai adus bun?”. O voi fi îmbrăţişat cu braţele care îmbrăţişaseră atâţia copii-ai altora, dar niciodat-ai mei- şi cu ea  în braţe voi fi venit spre masa unde erai şi tu. Inima îmi va fi bubuind deja cu intensitatea unui muşchi scurcircuitat, te voi fi recunoscut după părul blond şi zâmbetul ăla blajin, prea larg, pe care încă nu-l uitasem dup-atâta timp.  Mary mă va fi aşezat la masă, hai, pune mâna şi mănâncă măcar acum, de Paşte, iar tu te vei fi ridicat să-mi torni un pahar de vin, alb, să dăm noroc cu toţii. Te voi fi privit pe furiş, întrebându-mă ce simţi, dacă mă mai simţi, voi fi zâmbit politicos  în timp ce tu vei vorbi, iar între două clipiri de gene mintea-mi va fi zburat înapoi la douăj’ şi ceva de ani, când eram amândoi prostuţ tineri şi credeam că relaţiile-s pasagere şi că iubirea  e doar un sentiment de cărţi prea siropoase şi că dacă avem bani le-avem, subînţeles, pe toate.

Acum, amândoi vom fi fost obosiţi de viaţa care ne tot încercase, alergasem prea mult amândoi dar niciodată nu ne vom fi potrivit nicăieri. Tu, la 35 şi ceva de ani vei fi fiind deja divorţat, te căsărorisei c-o englezoaică cu păr la fel de blond, aveai şi-un băieţel, leit tu, cu ea, da’ nu mersese între voi şi-acum venisei în ţară să-ţi deschizi propria, mult-visata afacere. Eu voi fi fost o fată bătrână, fără pisici dar îngropată-n muncă, iubind profesia mai mult decât un eventual soţ. Amândoi vom fi reuşit în viaţă, amândoi vom fi având bani şi maşini de viteză, dar sufletele, oh, sufletele vor fi fiind pustiite, ca un câmp toamna după ce l-au cosit.  Tu vei fi avut ochi albastru trişti şi-obraz bătut de ploi care nu te doborâseră, nu, niciodată tu nu te-ai fi lăsat doborât de vreo inutilitate a vieţii, dar te voi fi simţit cumva domolit, tot focul ăla care cândva-ţi arsese-n vene era tot acolo, dar acum cenuşiu. Eu voi fi fost la fel de solitară, nu mai alergam după himere dar încă le mai căutam uneori cu privirea în jur, lucram prea mult, mâncam prea puţin, încercam să nu mă gândesc la mine şi la familia pe care aş fi putut-o avea dacă mi-aş fi depăşit teama că voi repeta greşelile părinţilor şi voi preface totul în eşec.

Atunci aş vrea să ne reîntâlnim, când vor fi secat în noi aşteptările nerealiste şi vom fi blajin obosiţi să mai căutăm, pentru întrebări care nici nu contează, variante de răspuns, când vom fi experimentat periperţiile vârstei tinere până la epuizare şi vom fi constatat că tot ce conta atunci-glorie, lauri, popularitate- e doar deşertăciune, când vom fi maturi şi maturizaţi amândoi şi viaţa ne va fi pregătit suficient unul pentru altul. Vom ştii, când ne vom întâlni din nou, cu ce se mănâncă sentimenul ăsta prea dens pe care oamenii îl numesc iubire, vom ştii să ne apropiem unul de altul, tu foc, eu gheaţă, fără să ne distrugem, iremediabil, reciproc, vom ştii să fim noi şi-atunci, poate, va fi suficient.

Când sunt singură şi tristă, îmi place să-mi trag pătura peste cap, să închid ochii şi să scriu, în minte, scenariul ipoteticei noastre  revederi. Cum fac, de exemplu, chiar acum.

Anunțuri