Disfuncţionalitatea unei existenţe

Disfuncţional. Dacă aş fi pusă să aleg vreodată un adjectiv care să mă descrie şi dacă ar trebui să fiu şi sinceră, „disfuncţional” e primul care îmi vine în minte. Îl simt înfierat, încins, pe frunte, ori de de câte ori îmi zăresc reflecţia în vreo oglindă sau în vreun ochi de apă, după ploaie sau în geamurile maşinilor  de pe stradă. Vibrează în mine cu intensitatea unui cutremur mut, odată cu nodurile-multe-pe care le înghit în sec şi cu lacrimile pe care mi le şterg, copilăreşte, cu mâneca supraîntinsă a bluzei. În exterior-al meu-totul e calm şi bine şi perfect. Dar înăuntru-tot al meu-e haos şi nevoia, disperată, de a fi, de a mă simţi măcar odată, funcţională. Voi nici măcar nu aveţi idee cât te consumă, psihic, să te simţi aşa, e pur şi simplu un vid atât de mare încât mi-aş dori să mă doară fizic, să-mi agonizeze carnea şi nu mintea. Nu ştiu ce vedeţi când vă uitaţi la mine, dar de fiecare dată când vă simt aproape disfuncţionalitatea creşte. Mă simt ca o greşeală în calculul vostru cândva perfect, sau ca un sac de box al vostru, în care frustrările voastre, toate acumuluate, lovesc ca un torent.  N-am cum, nu pot să îi mai fac faţă. Nu aveţi idee de câte ori în ăştia 22 de ani m-am întrebat de ce aţi catadicsit să revărsaţi asupra mea miracolul conceperii. Aş vrea să ştiu dacă în momentul când m-aţi ţinut prima oară în braţe  m-aţi iubit, sau mai degrabă v-aţi uitat la mine şi v-aţi gândit “vai, uite ce copil disfuncţional avem”. Nu simt că m-aţi iubit, că mă iubiţi, ci mai degrabă că mă toleraţi pentru ca v-aţi ales cu mine. Avem o familie pentru că aşa e firesc, aşa trebuie să fie, dar nu se simte firesc nimic din tot ce se întâmplă-cu noi, cu mine.

Toată lumea îmi zice că semăn cu tine, mamă,  avem aceiaşi ochi şi-acelaşi păr şi pentru ei e de ajuns. Pentru mine nu e. Nu vreau să fiu ca tine,  nu vreau să ajung femeia asta cu suflet gol şi ochii bântuiţi de fantasmele unei tinereţi irosite acasă, crescând plodul, în loc de a-şi trăi visele de glorie. Poate că tata nici măcar nu a fost marea iubire a vieţii tale, poate te-ai ales cu el, un biet mecanic de locomotivă şi niciodată nu ţi-ai putut îndeplini fanteziile de Emmă Bovary. De fapt, cred că nici măcar nu vreau o familie, ştii, m-ai întrebat de atâtea ori de ce nu îmi găsesc pe cineva, ar cam fi timpul şi-apoi mai eşti şi ruşinată de faptul că sunt singura din familie fără hăndrălău. Nu vreau o familie ca a noastră, mamă, o familie înseamnă iubire şi tu nu m-ai învăţat, mamă, nu ai reuşit să mă înveţi cum se simte să fii iubit, dorit, neregretat.  N-am avut încredere în tine niciodată, de-asta n-ai ştiut că atunci când am zăcut trei luni pe canapea  plângând a fost pentru că disfuncţionala de mine crezuse că poate iubi pe-altcineva perfect funcţional, de-asta  vorbeam ore în şir cu Ana despre orice şi către tine doar ridicam din umeri când mă întrebai, pe tonul ăla rece de investigator, care-i problema mea, de-asta prefer ca lucrurile bune care mi se-ntâmplă să le trec sub tăcere decât să ţi le comunic, cum zici tu că e firesc, ţie. Știu că n-ai avut păpuşi când erai mică, era doar o biată fată de la ţară cu 7 fraţi şi-ai învăţat să supravieţuieşti controlându-i, dar n-ai ştiut, maestre păpuşar, că un copil nu-i o păpuşă care să stea acolo unde-o pui, fără voinţă, fără vise proprii.  Eu am plecat să-l urmez pe-al meu şi m-ai urât şi mai tare pentru asta, eu plecam şi tu nu putusei cândva, să pleci, era nedrept şi-atunci, cu energie-disperată de cloşcă care-şi pierde puiul, ai încercat să mă legi de tine cu singura armă care-ţi mai rămânea-banii. Nu-i mai vreau şi-i nedrept să mă acuzi că asta e singurul lucru pe care l-am vrut, vreodată, de la tine. E doar ce mi-ai dat tu. Și când mergeam la reuniunile de Crăciun cu familia, după ce înainte ţipasei cu orele la mine  că mai bine nu m-ai fi născut, de câte ori stăteam zâmbind fals, cu ţoale noi, în faţa rudelor care te vedeau mama perfectă, vreau să ştii cât de adânc îmi înfingeam unghiile în carne ca să pot continua, până la capăt, spectacolul ăsta absurd de-a familia.

Am plecat de multe ori, mamă,  de multe ori am pornit-o la drum hotărâtă să nu mă mai întorc, dar de fiecare dată reveneam la tine, eşti mama şi acasă e locul unde credeam că aparţin. Dar mi-am dat seama că tu şi uşa casei nu vă veţi deschide niciodată pentru mine oricât aş bate sau aş răsuci mânerul, aşa că poate e timpul s-o las baltă, gata. Păstrează-ţi banii în cont şi mângâielile drăgăstoase pentru orice alt copil din familie în afară de mine. Iar dacă un copil a stat cândva în calea fericirii tale, darul meu de Crăciun pentru tine e  un exerciţiu de imaginaţie în care acel copil nu a existat niciodată.

Anunțuri