De-a viața fără tine

Nu știu dacă ți-au spus, dar m-am mutat din Constanța și  cred că e definitiv. Prea mirosea a tine orașul ăla mic, prea îți vedeam umbra pe toate străzile și-n toate cafenelele, prea îmi tresălta scurtcircuitat inima  când vedeam o mașină albă, Dacia Break, oprită cuminte la semaforul din Tomis 3. Lor le-am spus că  plec, că n-am nicio șansă  să reușesc, profesional, acolo…E drept că n-aveam șanse prea mari, dar nu era tabloul atât de sumbru pe cât cuvintele  mele năvalnice l-au zugrăvit pentru ochii lor. Doar am vrut să zbor departe, s-o iau de la zero, să construiesc castele de nisip într-un oraș  fără plajă, fără mare, cu blocuri înalt-gri și cozi prelungi la semafoare. Un oraș unde tu n-aveai să fii, deloc. Am plecat  cu capul în pământ, înfrigurat-paralizată  interior la gândul unui exil voluntar ce-n mintea mea avea să eșueze, am plecat fetița  lui tata cea cu inima, ascuns, în ruine și-am ajuns aici, în București, orașul-sanatoriu în care treptat m-am întremat. Aici am început să simt, din nou. Dimineața, când mă trezesc singură în camera asta decomandată de etaj 5, îmi trag genunchii la piept și stau așa, doar respir preț de câteva minute și mă gândesc  cât de adult și totuși liberă sunt, cât de mult, cât de bine mi-a priit „exilul”. Acum, București-ul mi-e acasă. Tocurile mele pășesc  pe străzi de-acum familiare, știu pe de rost IOR-ul cu rațele lui sălbatice și mall-ul pentru care fac PR, noaptea mă prinde la cursuri în sălile reci de la Universitate, când dup-o zi de muncă ar trebui să fiu obosită, dar sunt doar entuziasmată  că sunt aici, c-a mai trecut o zi și eu sunt eu, am rezistat și-o să mai rezist și mâine și totul va să fie bine, bine, bine.

Desigur că mi-e dor de tine. Nu mai mult, nu mai puțin, doar dor. N-o să spun că dacă ai fi aici, acum, nu te-aș lua în brațe și nu ți-aș oferi o cafea, ceva cald de mâncare sau un loc în viața mea. Mereu o să te văd ca pe bărbatul solitar cu zâmbet larg afișat, neînfricat ca Richard și  totuși cu slăbiciunea lui Ahile infiltrată în sufletul de lup pribeag și mai ales mereu o să vreau să te pun la adăpost- de frig, de gura lumii, de tine însuți și de demonii ăia ai tăi care știu că urlau făr’ de-astâmpăr. Vreau să-ți fie bine acolo unde ești, la capătul lumii, pentru că și mie mi-e bine aici, în lumea asta chiar dacă fără tine. Nu-i totu-n ordine în viața mea, să știi, mai e golul ăla acolo-n suflet unde cândva era un zâmbet- al tău-dar cumva haosul a luat o formă și s-a transformat în varianta asta a mea de-o văd dimineața în oglindă. Și-mi place de ea-de mine. Și ție ți-ar plăcea, cred, sunt cea care mi-ai spus cândva că voi ajunge când voi da drumul nesiguranței și-mi vor permite să Simt.

Am făcut-o.

Iată-mă, am ajuns să construiesc castele de nisip într-un oraș fără plajă, fără mare, fără tine. Și nimic n-o să mai poată să le dărâme, nicicând.

973473374c339b881b5a798ab0c91444

Anunțuri