Timpul inimii

I.

A fost o vreme când credeam că timpul

ne fugea, hulpav, printre falange,

Că nu era, că nu voia să fie de partea noastră.

Că dacă nu ne-am primit răspunsurile

la întrebările alea, multe, pe care nu ni le-am adresat, cu vorbe, niciodată

Că dacă tu nu ai rostit niciodată cuvintele,

acele cuvinte pe care voiam atât de mult să le aud, atunci când chiar aveam nevoie să le aud,

a fost pentru că viitorul urma să rupă, haotic, bucăţi din noi

şi să ne împrăştie în cele patru zări,

fără ca noi să ne mai întâlnim, întregi, vreodată,

fără ca noi să mai ştim cine-am fost, unul pentru altul, când urma să fim, din nou, întregi.

Cumva, asta s-a şi întâmplat.

Ai plecat spre zări,

Am fugit în direcţia opusă,

Tu nu te-ai mai întors niciodată

şi am putut să simt praful aşternându-se în straturi tot mai groase

peste amintirea ta cândva atât de vie.

Dar acum înţeleg că hulpavul timp n-avea nicio relevanţă pentru tine sau pentru mine

sau pentru Iubire.

Nu poţi să rupi, desprins, din tine, pozele oamenilor pe care i-ai iubit,

Nu poţi să le faci bucăţi pentru că ţi-ai face bucăţi propria inimă,

ascunsă azi sub straturi tumefiate de praf, dar totuşi continuând să bată, bum-bum.

N-aveau nicio relevanţă orele

şi lunile

şi anii,

n-aveau  nicio relevanţă  pentru că hulpavul, bietul timp n-a avut niciodată o şansă

când a venit vorba de noi.

I-am negat-o.

II.

A fost uşor să joci tot teatrul ăsta?”, te întreb.

Să-i spui sinelui tău că sunt doar o altă aventură,

doar un alt chip de femeie care se va pierde în tabloul tinereţii tale,

Să-ţi fereşti braţele şi inima şi mintea în caz că

n-ar fi mers.

A fost uşor  să spui „a plecat” după ce-am plecat?”, te întreb.

Să ridici din umeri când ei te întrebau unde sunt

şi să spui nonşalant că ţi-e mai bine singur, că eu am fost doar

un alt chip de femeie în tabloul tinereţii tale.

A fost uşor să pretinzi că nu ţi-a fost frică?”, te întreb.

Frică că ai ratat o experienţă, un vis ce s-ar fi putut naşte

dacă nu l-ar fi strivit ca pe sticlă paşii noştri în goana fugii.

Mie mi-a fost.

Mie încă mi-e.

III.

Ai postat un comentariu, zilele trecute, pe blogul meu,

erau nişte fraze înşirate cumva poetic în secţiunea de „Comentarii”,

Fraze dragi menite să umple dorul, culminând  c-un prozaic

Sper că eşti bine.”.

Sunt în faţa laptopului,

Ochii mei obosiţi de miopie se  holbează cu irişi deschişi abisal la ecran

şi caut cuvintele pe care i le-aş putea spune

unui om iubit (cândva).

Dar nu-mi vine nimic,

nimic din ce i-aş putea spune cuiva

de care nu  mă (mai)  leagă decât distanţa.

Dau play unei melodii,

o ştii şi tu, aia de la Sam Hunt,

Mă cuprind cu braţele de după mijloc şi doar mă legăn, ca un copil tâmp,

cu lacrimile, pic-pic, pe obraji.

Plâng pentru hulpavul, irositul timp şi pentru noi,

plâng  şi fredonez refrenul

iar şi iar şi iar.

Fereastra e deschisă în noapte şi sper,

vreau  ca vântul să poate sunetul vocii mele spre tine, oriunde ai fi.

Sper s-ajungă la tine şi, chiar de se va lovi de geamul unei ferestre înschise,

să-ţi spună că mă rog pentru tine.

b

Reclame