Un fel de zbor

Uneori închid ochii şi-mi trece prin minte că, poate, totul a fost (mult) prea complicat pentru tine. Că eu am fost prea complicată pentru tine.

Purtam închis în mine un univers de idei grele, negru ca un nor de ploaie pe un cer prea senin şi tu nu ai perceput niciodată greutatea lui apăsând pe umerii mei. Dar asta nu a contat pentru mine, nicicând.  Credeam în tine şi în mine şi în universul ăsta pentru amândoi şi chiar întreaga lume. Tu şi eu aveam propriile noastre reguli şi iubirea noastră atipică, atât de diferită de a lor. Umăr lângă umăr, priveam înainte spre viitor; însă unde eu vedeam pentru noi (doar) seninătatea începutului, tu nu zăreai decât  întunericul, dens, al sfârşitului. Era antiteză, era şi paradox, era ca şi cum ceva în tine ar fi murit ireversibil ori de câte ori mi te dăruiai, lăsându-mă  la rându-mi să mă dăruiesc ţie.

Dar erai un punct de reper pentru mine, aşa te vedeam, aşa te simţeam, mă încredeam în tine cu-ncrederea aia oarbă cu care acum mă destăinui psihologului, ştiind că îmi face-un bine. Mă bucuram de compania ta şi tu de-a mea, te provocam să-ţi depăşeşti limitele şi mă provocai să dărâm ziduri pe care nici nu eram conştientă  că le înălţasem în jurul meu, ne umpleam, recipiente atât de umane, cu pasiune şi râsete şi muzică şi momente încărcate de magie ca un „abracadabra” rostit de magicienii copilăriei. Şi niciodată n-am vrut să simţi că îţi fur pasiunea şi râsetul şi muzica şi momentele de magie,  trebuia să fie un schimb, nu un furt, niciodată un furt.

Nu ar fi fost perfect, o ştii şi tu, o ştiu şi eu. Nici (măcar) noi nu eram perfecţi, Doamne, nici nu mi-am dorit să fim, da’ în lumea asta nebună şi-ncurcată şi-atât de plină de mediocritate, am fi putut să fim. Toţi în jur s-ar fi învârtit, ameţiţi, indecişi, lipsiţi de sens, în cercuri, dar noi, chiar şi în momentele cele mai tâmpite, noi am fi mers înainte pentru că noi eram diferiţi, noi eram atipici, iubirea noastră era atipică şi ea şi nu voia să fie ca a lor, la fel cum nici noi nu voiam să fim ca ei. Poate că n-am avut clar, nici noi, vreo direcţie, dar ştiam unde nu vrem să ajungem şi cine nu vrem  să fim. Mai ţii minte?

Am spus mereu că iubirea nu trebuie să aibă sens şi cumva asta e cea mai bună parte despre ea. Despre noi. Poate că oamenilor ca tine şi ca mine nu le-a fost dat să sfârşească împreună. Dar noi am făcut-o, ne-am întâlnit şi n-am mai vrut să ne dăm drumul.

Pentru mine, asta era tot ce conta. Să te iubesc pe tine a fost despre a învăţa să zburăm în balans, să ne ţinem unul pe celălalt în echilibru. Si totuşi, a fost mereu ceva în tine sau despre tine înclinat mai degrabă spre haos, spre dezordine, ca şi cum, ştii, ar fi fost prea multă presiune şi-ar fi fost prea greu să fii total, complet fericit cu mine.

Dar eu am fost mereu cea încăpăţânată, mai ştii? Am vrut să zbor în ciuda curenţilor pe care-i presimţeam săgetându-ţi aripile, am vrut s-ajungem cât mai departe în cursa asta a noastră şi cumva, între aripa mea care se zbătea îndărătnică deasupra norilor şi aripa ta care zvâcnea tot mai lent căutând odihna  ne-am prăbuşit amândoi în hăul de sub nori.

Tu nu ştiu pe unde-ai sfârşit. Eu, eşuată pe-o sârmă de telegraf într-un oraş străin cu nume complicat, îmi strâng aripile în jurul meu şi-nchid ochii, imaginându-mi restul vieţii tale. Cum vei sfârşi, probabil, alături de o ea care nu va complica totul. Care în loc să fie serioasă, rezervată, previzibilă, va fi o zvăpăiată şi-o libertină. Nici nu va mai conta dacă iubirea voastră va avea sau nu sens.  De ce v-ar păsa? Nu vreţi decât să vă trăiţi viaţa, voi. Şi poate partea cea mai bună e că, ştii, vei avea control asupra ei şi-asupra-ntregii situaţii şi asta te va face să te simţi mulţumit de tine, căci ştim amândoi c-a fost ceva în mine   care te speria când îmi puneam seara capul pe umărul tău şi-ţi puneam  toate acele întrebări complicate ce te făceau să simţi că-ţi scap printre degete, că n-ai pic de control asupra mea deşi eram a ta.

Incerc să rulez în minte scenariul mai departe, dar mai departe nu pot să văd.  E abis  şi mă gândesc că motivul pentru care nu pot vedea nimic e tocmai pentru că totul se-opreşte aici. Pentru mine. Pentru voi poate că tocmai asta e frumuseţea poveştii, să fiţi tu şi ea şi niciun plan de azi pe mâine. E eliberator pentru tine, ştiu. Ea nu te face să simţi confuz, ea nu sperie, ea nu întreabă.  Ea doar trăieşte şi tu trăieşti cu ea. Deplin.

Dar oare eu am trăit vreodată?

Tot ce ştiu e că ne vedeam pe noi. Tu şi eu, atât de diferiţi de restul lumii, atât de noi înşine, făurindu-ne, din focul fiinţelor noastre, propriile reguli. Nu am vrut să fie totul atât de complicat. Nu am vrut să fiu aşa de complicată. Doar mi-am dorit să putem zbura, în balans, împreună.

Până când n-am mai fost în stare.

wonder.jpg

Reclame