Pentru Ea.

Stau uneori şi mă întreb cum poate încăpea atâta ură într-o fiinţă umană faţă de o alta. Cât de tare, cât de adânc, cât de complex trebuie să fie înrădăcinat  acest sentiment în sufletul unui om ca să vrea să-l distrugă, sistematic, pe un altul până într-acolo la a-l destabiliza. Tu m-ai distrus de când mă ştiu şi continui să o faci de-atâţia ani, în mod repetat, fără să vrei să vezi efectul pe care îl ai asupra mea, tu şi ura ta de care nici măcar nu eşti conştientă. Nu, nu mi-ai spus niciodată că mă urăşti, dar mi-ai spus că regreţi că m-ai adus pe lume şi asta e ceva ce nici anii, nici toţi banii ăştia cu care îmi scoţi ochii că i-ai investit în mine nu pot nici şterge, nici compensa. Da, am avut bani, dar la ce bun? 22 de ani trăiţi în certuri, în reproşuri, în „tâmpito, ratato, nenorocito, curvo” doar pentru că nu am făcut papagaliceşte ceea ce tu, dictatorial, ai încercat să îmi impui fără măcar să te intereseze părerea mea, 22 de ani în care am fost umilită şi lovită şi cu ochii umflaţi de atâta plâns pentru că nu eram suficient de bună, de perfectă în ochii tăi, 22 de ani în care au fost mai multe momentele în care mi-ai reproşat că am apărut în viaţa ta, să-ţi stric fericirea, tinereţea, mariajul decât momentele în care să te simt mândră de mine, anii ăştia mi-au lăsat pe interior sechele pe care nici nu le bănuieşti, despre care n-am îndrăznit să-ţi vorbesc din simplul fapt că nu pot avea încredere în tine, că de fiecare dată când am încercat s-o fac mi-ai întors cuvintele împotriva mea  şi ai răsucit şi mai mult cuţitul în rană decât să ajuţi la vindecare. Sunt o evapă emoţional, ştii, n-am încredere în mine, nu mă simt suficient de bună ca om  şi mai ales, nu cred în iubire, de orice fel ar fi ea. Sunt singură, singuratică şi puţinii prieteni pe care i-am avut ai încercat să îi alungi, să mă distanţezi de ei  din cauza nevoii tale de a mă controla total, din cauza geloziei tale prosteşti că am încredere mai multă în străini decât în tine. Dar străinii ăia nu m-au făcut niciodată să mă simt aşa cum o faci tu de fiecare dată când lucrurile nu merg ca tine. Sigur, în faţa celorlalţi comportamentul tău e impecabil, toţi mă felicită „Vai, cât te iubesc ai tăi!”, dar iubirea ta e venin, e dispreţ, e posesivitate. Ai revărsat asupra mea toate frustrările vieţii tale care nu este aşa cum ai visat şi m-ai transformat în „ţapul tău ispăşitor”. Şi nu sunt un sac de box, nici o bucată de plastilină pe care s-o modelezi după capriciile personalităţii tale colerice, mamă. Toţi banii tăi n-o să  poată să înlăture vreodată amintirile astea teribile acumulate de când mă ştiu, cu tine ţipând şi aruncând lucruri şi făcându-mă să mă simt vinovată că  (doar) exist şi tu încă nu înţelegi  asta, că doar mi-ai oferit copilăria perfectă, nu-i aşa? Chit că accepţi, chit că nu, o să plec şi nu o să-mi ratez viitorul din cauza ta. O să-mi iau lucrurile şi când o să trec pragul o să fie pentru totodeuna. O să am viaţa mea, departe de tine şi de mediul „bolnav” în care m-ai crescut. Iar peste ani, când o să-mi întemeiez familia la care visez şi o să am proprii copii, o să mă asigur că le dau tot ceea ce tu mi-ai refuzat mie: acceptare, sprijin, devotament, înţelegere. Şi iubire, o iubire care să le permită să crească şi să-şi ia cândva zborul, nu una care să le reteze aripile încă din leagăn.

u.jpg

Anunțuri