Fuga

Respiraţia întreierată, senzaţia aia de gol abisal înfăşurat în jurul inimii ca un pumn, graba paşilor încordaţi spre ziua de mâine, toate au fost indicii că era vorba despre o fugă. Eu însămi am ştiut că fugeam, dar mă ştii, eu de felul meu sunt grăbită şi credeam că-i vorba de vreo altă cursă pe care-o voiam, instinctiv, câştigată cu lauri. Nu  era însă o cursă, era o goană a mea în afara mea, departe de trecut, spre viitorul care, în depărtare, se proiecta eliberator. Dar uite, zilele au zburat una câte una ca într-un efect de domino reuşit şi-acum paşii mei se-apropie, tot alergând, de linia de sosire care se vede tot mai clară, tot mai aproape. Şi-acum văd, încercam de fapt să mă îndepărtez. Nu de tine, am făcut fizic asta acum ceva timp, ci mai degrabă, de ceea ce simţeam pentru tine. De ceea ce cred că poate, încă, cumva, mai simt. Reziduri de iubire au rămas, încă, intacte, indiferent de câte ori m-am străduit să le desprind tentaculele de pe pereţii sufletului dărăpănat. Da, ştiu, rămân o naivă visătoare în ciuda pragmatismului meu afişat, altfel nu-mi explic tresărirea aia de emoţie paralizantă care m-a trăznit când am vorbit din nou cu tine după…o veşnicie. Atunci mi-am dat seama că în mine, sentimentele pentru tine erau intacte. Da, acoperite de cenuşă, reduse la tăcere de orgoliu, dar încă acolo, mocnind, aşteptând să…ce? Nu o să le las niciodată să (mai) iasă. Mai e puţin şi plec şi n-o să ne mai vedem niciodată, ce rost are să mă opresc tocmai acum din fugă? O să alerg la fel de încordat spre ziua de mâine. Şi sper că, deşi o să vreau să mă opresc când voi trece prin dreptul chipului tău, o să fiu suficient de deşteaptă să n-o fac.

q

Reclame