Cum să-ţi fie dor

El voia să ştie dacă nu se întâmpla să-mi fie dor de el, aşa, uneori. Voia să ştie dacă nu-mi lipseau conversaţiile de la miezul nopţii şi momentele în care puteam să fim noi înşine, fără roluri sociale prestabilite, fără măşti, fără minciuni, doar două suflete într-o conexiune. Voia să ştie cum de eu puteam să tac atât de bine, să mă învălui într-o muţenie atât de apăsătoare ca devenea sinonimă cu inexistenţa, să (re)neg apropierea dintre noi până la a uita că se întâmplase vreodată. Nu ştiu cât i-au răspuns la întrebări ridicatul meu din umeri sau replicile  mele corecte gramatical, dar golite de orice încercare de a transmite ceva. Actul de comunicare fusese, din start, eşuat, pentru că eu îmi dorisem să eşueze. Căci nu puteam să-i spun adevărul. Nu puteam să-i spun că a lua foarfeca şi-a reteza, din carne, apropierea reconfortantă a prezenţei sale fusese o decizie a naibii de grea, care (mă) duruse  aproape visceral. Nu puteam să-i spun că mi-e dor de el, de cum era la început când totul era zâmbet şi bubuit de inimă, de cum –şi cine- eram eu lângă el. Nu puteam să-i spun că-mi intrase, tatuaj, pe sub armura aia de fiinţă nepăsătoare pe care-o îmbrăcasem de ani buni tocmai ca să nu fiu dezamăgită şi mă făcuse să-mi doresc, visătoare, un „noi”. Nu puteam să-i spun că tocmai pentru că ştiam că nu-mi putea oferi nimic şi pentru că eu eram prea mândră ca să-i cer ceva forţat, preferasem să-i întorc spatele şi să mă dezic până şi de amintirea numelui lui, să-l las liber pe el şi să-mi caut şi eu, la rându-mi, libertatea.

El voia să ştie dacă nu se întâmpla să-mi fie dor de el, aşa, uneori. Oare ce-ar fi fost dacă ar fi ştiut că răspunsul meu era „tot timpul”?

me.jpg

Anunțuri