Nu-i (decât) nimic

Ştii cum se simte nimicul? L-ai avut vreodată atât de adânc îngropat în tine, dizolvat în suflet, în ţesuturi, în fibre, încât îţi contamina până şi simplul act al respiraţiei? Nimicul e ca şi când nu ai exista, nici acum, nici niciodată. Nimicul e amar ca sângele unor buze muşcate până la deformare şi sărat ca lacrimile haotice ale disperării şi dureros ca nişte ochi prea umflaţi în care bate soarele.Nimicul e să nu te fi simţit niciodată iubit, apreciat, înţeles, e ca şi cum ai fi în spatele unui perete de sticlă şi nimic nu ajunge până la tine, totul e doar mimetism şi automatism şi iluzie.Nimicul e când eşti singur, zi de zi, şi nu  vrei decât ca oamenii pe lângă care treci sau care pretind că te cunosc  să te vadă, să te vadă, să te vadă. Mama măsii, şi nu te văd, şi nu-şi dau seama că tu eşti mai mult decât fiinţa asta rece şi distantă şi reticentă, nu-şi dau seama că ţii la ei, nu-şi dau seama că le vrei binele, nu-şi dau seama când te doare şi când suferi, nu le pasă de visurile şi dorinţele tale, ei văd ce vor să vadă, ce le convine să vadă şi tu ajungi să te simţi un nimic, niciodată nu vei fi suficient de bun pentru ei, niciodată nu-ţi vor da cu adevărat o şansă, niciodată nu te vor iubi. Ah, şi tu, suflete, de ce cauţi atât să fii iubit, nu vezi cât de imperfect eşti, ar trebui să-ţi fie ruşine să ieşi în lume aşa malformat, stai între ăia patru pereţi ai tăi şi taci, simte în continuare nimicul şi mulţumeşte-te cu el, atât ai şi-atât e tot ce o să ai, nefericitule, mori câte puţin în fiecare zi şi lasă-mă odată să mă transform cu totul în nimic, ce dacă îmi irosesc tinereţea, tu nu vezi că lupta duce tot la nimic…?

Reclame