Eşuare

Cum intri în Eforie Sud de pe DN39  Constanţa-Mangalia şi faci a doua stradă din centru la stânga, apoi la dreapta şi în capăt de tot, unde se înfundă tot la dreapta, dai de un drum neamenajat şi cu înclinaţie mare care coboară direct pe plajă. Ĩn jumătatea de kilometru pe care o parcurgi pân’ la nisip cu maximum viteza a doua ca să nu-ţi dai peste cap telescoapele, drumul se ramifică la stânga şi la dreapta ca picioarele unei femei lehuze crăcite după naştere, tâind imperfect dealurile-faleză care împrejmuiesc ţărmul. E unul din puţinele locuri de pe litoralul autohton unde le ai pe amândouă- pâlcuri de copaci şi mare, verde şi albastru în aceeaşi clipire de pleoape. Plaja e şi ea una liniştită, mai ales în partea dreaptă unde relieful se sălbăticeşte, atractiv pentru firile neconvenţionale sau dezinhibate de tăria alcoolului şi nu pentru iubitorii luxului. Nisipul e aspu, un soi de fâină amestecată în proporţii inegale cu griş grunzos, iar marea e stâncoasă la ţărm, presărată cu stânci pitice care aşteaptă cozile de sirenă să se usuce pe muşchiul lor. Uneori, iarna, lebedele se refugiază în golfuleţul cel mic din stânga şi trupurilor lor împănate se unduie deasupra crestelor valurilor într-un soi de plutire a supravieţuirii. E frumos acolo, chiar e, atât de frumos că uiţi unde eşti şi chiar că eşti…

Stătea în soarele cu iradiaţii de cuptor de microunde defect şi razele lui îi dezmierdau pârpâlit picioarele lungi migălos epilate, îndoite într-o parte în unghi de 45 de grade imperfect,  abdomenul albinos puţin cam încordat şi mâinile subţiri cu unghii de un roşu mai roşu decât sângele unei răni de copil, sprijinite cumva neglijent în moleşeala nisipului. Părul lung îi atârna în jurul feţei cu contur oval, ca o coroană udă şi fără volum de aţe, iar în lumina iluminatoare a astrului zilei, se putea zări culoarea naturală a firelor sub chimicalele vopselei de salon. Buzele pline, uşor întredeschise, aspirau stropii de apă sărată ai valurilor care se loveau ritmic de mal, iar picurii i se scurgeau apoi pe bărbie şi coborau ca pe derdeluş spre deschizătura generoasă a decolteului.  Era o zi perfectă pentru plajă asta, cu soare generos şi vânt abia simţit în fierbienţeala aerului şi cer deschis la culoare ca o pată de acuarelă decolorată cu prea multă apă, ah, ce nuanţă frumoasă o să dea acum ultravioletele pielii ei, o să arate ca una din banalele acelea flambate pe care vede ea că le prepară chefii restaurantelor de lux prin emisiunile lor  la tv şi-apoi, la toamnă, când se va reîntoarce la birou în costumele ei alb-mulate, toate harpiile alea de colege ale ei scofâlcite o vor invidia pentru bronzul perfect, iar şeful va zâmbi complice când va descoperi arămiul pielii de sub haine.

Dansase toată noaptea în clubul ăla plin de fum artificial, îşi unduise corpul „bine” în ritmul zvâcnit al muzicii din difuzoare şi braţele-i fluturaseră prin aer ca două aripi lichefiate de pasăre nedeprinsă încă cu zborul. Dăduse pe gât Martini după Martini cu un soi de sete pretins metafizică şi flirtase cochet cu măslina din pahar, aşa cum făceau vampele stilate prin filmele vechi de la Hollywood. Un străin cu aer exotic şi prea mulţi muşchi îi oferise trabucul lui fumegând şi ea-l acceptase râzând, aşa cum acceptase apoi şi dansul lipit al abdomenelor lor şi mâna lui obişnuită cu îndrăzneala masculului prea sigur de sine. La urma urmelor, îşi zicea, era tânără şi doar o viaţă-avea, era păcat să nu-şi închine anii tinereţii zeilor distracţiei, să le ignore şoaptele promiţătoare de adrenalină şi gust de viaţă, când şi-aşa viaţa ei, visat-glorioasă, nu era decât un tablou insipid. Ea, cândva studentă la Psihologie, nu cea mai bună dar nici ordinară, ajunsese o simplă secretară într-o firmă de imobiliare, o păpuşică drăgălaşă care răspundea la telefoane, printa hârtii şi ducea cafele, totul mecanic.  Salariul era spelb în raport cu nevoile ei şi doar uneori şeful, binevoitor, mai adăuga nişte bănuţi extra când şi ea, la rândul ei, se arăta binevoitoare şi dispusă să. Dar, bineînţeles, ea merita mai mult. Dimineaţa mânca pe fugă un sandviş cu pâine la un leu şi telemea ordinară şi le povestea colegelor de la muncă  despre salate exotice cu ananas şi fructe de mare, foarte bune pentru siluetă. Adevărul era că avea noroc de-un metabolism bun şi de-aia era aşa, perfect slabă, dar maică-sa îi spunea mereu că după 30 de ani o să se îngraşe ca o scroafă, „moştenire genetică, fetiţă, ai să vezi!”. Acum avea 23 şi în afară de fizic, n-avea nimic în viaţă, nimic important adică, în afară de un dulap burduşit cu haine prea strâmte, un folder plin ochi cu poze  cu ochi tulburi în locuri prea întunecate şi un istoric de relaţii ratate cu indivizi care îi promiteau  dragostea idilică a basmelor şi dup-o noapte, două, o săptămână, ridicau din umeri şi se evaporau pentru totodeauna, lăsând-o singură.

Dar acum nu trebuia să se gândească la asta, era la mare cu vântul în pletele de Cosânzeană fără noroc şi cu norii în faţă, ăla din stânga parcă era un dragon sau poate chiar un unicorn, cine ştie, niciodată nu avusese simţ artistic. Se pricepea în schimb să viseze, mult, idealizat şi măreţ. Visa o casă mare cu piscină a cărei apă să fie translucidă precum cea a mării şi o pisică persană pe care s-o hrănească cu mâncare scumpă şi un bărbat care să muncească pentru ea, ea care va fi mereu frumoasă şi-i va zâmbi cu buze perfect rujate dimineaţa când nu se va mai scula devreme să meargă la birou să facă cafele şi să zâmbească prefăcut şefului chel şi mereu transpirat sub greutatea parfumurilor de la Sephora. Visa să călătorească mult, să vadă toată lumea şi să facă shopping, să se împodobească cu experienţele vieţii într-o străinătate luxoasă în care singurele griji vor fi despre ce magazin să mai vizitezi sau la ce restaurant de 4 stele să iei cina şi nu despre cum s-a mărit chiria sau s-a mărit TVA-ul la alimentele de bază. Ah, aşa frumos avea să fie, ca într-o peliculă romantizată sau mai degrabă ca într-o telenovelă, da, mai bine…

O femeie trecu agale pe lângă ea şi-i simţi nisipul azvârlit de paşi aterizând în particule pe netezimea abdomenului.  Nici nu trecu bine de ea că respectiva se întoarse şi-o privi lung, încreţind din nasul curbat. Ce voia şi baba aia, uite cum atârnau colacii de grăsime pe ea sub costumul ăla negru dintr-o piesă, ce oroare, sigur era individioasă pe frumuseţea ei şi pe ea, ea care mirosea  a mare şi-a alge şi-a carne tănără. Ah, nu, n-o să-şi bată capul, era atât de bine la mare că nu merita să se lase influenţată de negativismul altora, era atât de bine la mare că tot ce conta era momentul ăsta şi soarele care o mângâia şi apa care-i lingea picioarele…

Abia următorul grup de turişti care trecu pe lângă ea îşi dădu seama că era ceva în neregulă cu femeia întinsă desfătat la soare. Şi ţipară. Pentru că era mai mult decât o sirenă eşuată pe o plajă autohtonă. Era un cadavru scos la ţărm de valuri, iar pescăruşul care îi ateriză  pe abdomenul albinos puţin cam încordat consfinţi acest lucru.

  P.S.  Nu mai scrisesem demult ficţiune. Mi-era dor.

Reclame