Plecările LOR.

Pe toţi oamenii importanţi din viaţa mea, i-am lăsat să plece.

Unul câte unul, i-am petrecut cu privirea îndepărtându-se până la non-existenţă în ceaţa amintirilor şi-n timpul ăsta m-am chinuit să respir fără să-mi ţâşnească din ochi sau pe gât bucăţile sufletului spart.

Unul câte unul, am sperat că se vor întoarce, cândva, curând, că tot ce-am avut va înclina balanţa în favoarea viitorului şi nu a trecutului bolovănos, a uitării de către trup şi memorie a modului în care „luam contact”, am sperat că vor reveni şi vor rămâne nu pentru totdeauna, dar măcar pentru o vreme.

Unul câte unul, au şterpelit părţi din organismul imperfect care şi-aşa eram  şi-ncet, în lipsa pieselor care s-asigure învârteala spornică a rotiţelor, m-am dezagregat în fragmente fără noimă, fără randament.

Unul câte unul, i-am plâns zile şi nopţi întregi, în doliu  dup-o existenţă fericită în care jocul nu cunoştea în adâncime miza pierderii şi râsul nu căpătase încă croncănitul amar al deziluziei şi-al prefăcătoriei laşe.

Unul câte unul, mi-au devenit mai mult decât străinii care fuseseră anterior vremelnicei noastre conexiuni, chipurile lor şi-au şters culorile printre chipurile tuturor trecătorilor grăbiţi din lumea asta şi n-am mai ştiut să fac diferenţa între cei care m-au ţinut cândva  de mână şi cei de care m-am lovit, întâmplător, pe stradă.

Pe toţi oamenii importanţi din viaţa mea, i-am lăsat să plece.

Şi niciodată nu le-am spus „Adio” pentru că am sperat prea mult ca plecările (lor) să nu fie decât nişte banale iluzii temporale.

Şi de fiecare dată s-au dovedit mult mai mult decât atât.

we

 

Reclame