Echilibristică

Tălpile tale încă poartă urmele ghimpate ale sârmei pe care ai mers cu anii, de când te ştii.

Centimetru cu centimetru, ţi-ai măsurat fiecare pas al fiecărei zile, atentă să nu calci prea tare, prea repede, prea dezaxat.

Degetele ţi s-au chircit de atâtea ori sub presiunea sângelui fără pantofi încât ţi-a distrus complet noţiunea de normalitate a cartilajelor.

Braţele au învăţat atât de bine orizontalitatea poziţiei de echilibru încât te costă un efort sisific numai să le readuci pe lângă corp.

De-o viaţă tot mergi printre nori, copilă-acrobat, tu înainte pe sârma ta infirm-subţire, mereu prea singură, mereu prea concentrată.

Incotro?

Spre soare?

Crezi tu că soarele nu-ţi va pârjoli carnea deja ghimpată a muşchilor din călcâie şi nu-ţi va distruge balansul imobil al braţelor întinse paralel cu solul?

O să cazi,  copilă-acrobat, sârma o să ţi se frângă sub picioare şi până jos din tot ceea ce eşti nu va mai rămâne nimic.

Dar, oare, de fapt, nu căderea e tocmai „încotro-ul” pe care îl cauţi tu…?

 ec

Reclame