Conversatie

N-o mai văzusem de vreo trei luni, ştii, cam de când începusem eu să mă familiarizez diverse-  holurile spitalelor, absenţa ta…Nu ţin minte exact momentul când legătura s-a pierdut în muţenie, dar oricum ea dispăruse eliadesc cu clămpănit de tocuri într-o seară pe-o alee în drum spre casă şi nu-mi mai trimisese mesajul obişnuit de „Sunt bine, dragă, acum ajunseşi acasă !”. Nu mă neliniştisem, ştii, ea mai are obiceiul să facă asta, să plece fără să anunţe pe nimeni, să se caute. Şi-apoi, şi eu însămi aveam destule pe cap şi nu voiam să văd pe nimeni, să simt pe nimeni- nici măcar pe ea nu aş fi suportat-o, mai ales pe ea. Dar azi s-a-ntors, ştii, a intrat cum intră ea de obicei fără să bată, cu aerul ăla al ei serios de profesoară prea tânără şi s-a trântit pe scaun direct  în faţa mea, cu picioarele încrucişate sub fundul de care-i spuneam mereu râzând că e  prea mare . „Hei, tu, hai s-auzim.”. Am zâmbit incredulă, cum fac de fiecare dată când nu ştiu ce să spun şi ea a râs dându-şi capul pe spate, „Bine, măi fată, dacă nu vrei tu să spui, vorbesc eu. Te găsesc bine. Ai culoare în obraji, nu se mai văd urme de lacrimi. Şi-mi place freza asta a ta cu toate că e scurtă, îţi şade bine. Nu, nu mă miră c-ai făcut-o şi ştiu că ai făcut-o nu doar pentru c-a trebuit s-o faci; ai vrut să ştergi orice urmă de-a lui în tine, orice i-ar fi putut reaminti oglinzii de femeia-cea-care-te-făcuse-să-fii. E bine. Eşti bine. Uită-te la tine, învăţând conştiincios, hrănindu-te conştient, fredonând muzica asta country pe care înainte o repudiai fără să-i dai o şansă. Descoperi lucruri noi, îmi place. Imi place că zâmbeşti şi-mi place că ai încredere în tine iar, era şi cazul. Ţi-ai reconstruit lumea, bucăţică cu bucăţică şi-acum ai iar un întreg în mâini. O portocală în mâinile unui copil, vorba cântecului. Doar că tu nu mai eşti un copil şi nu o zic doar din cauza vârstei. Acum zâmbetul tău are nuanţe şi ochii tăi au cearcăne invizibile- lacrimi şterse, oboseală, nesomn, planuri, toate astea spun ceva.  Imi place că vrei să-ţi iei viaţa în mâini şi să pleci să-ţi cauţi destinul, aşa o să te maturizezi. Imi plac noile haine şi-mi place încrederea pe care-o pui în paşi când mergi pe stradă- e ca şi cum păşeşti înspre viitor şi nu-ţi mai e aşa teamă de el cum îţi era cândva. Iţi cam place de tine, nu? Varianta asta uploadată te prinde şi ştii că eu sunt sinceră. Da, nu te-ai obişnuit încă cu ea şi da, uneori, adânc în noapte, îţi e dor de vechea tu, de trecut şi de fantasmele sale, dar cumva reuşeşti să ţii totul  sub control. Ştii că atâta timp cât eşti fizic întreagă, nimic nu te poate scoate din joc definitiv. Ce-i spart se lipeşte înapoi, chiar dacă tot rămân urme. Urme ale eşecului, cicatrici care atunci când au sângerat te-au făcut să îţi doreşti să nu mai simţi nimic, dar pe care, atunci când vei ajunge în locul ăla unde ai vrut mereu să fii, o să le priveşti, nu cu mândrie poate, ci cu deplina conştiinţă a faptului că existenţa lor nu ţi-a frânt viaţa decât metaforic. Of, abia aştept să strigăm împreună „Am reuşit!”, zăpăcito, abia aştept…”. A închis ochii şi a zâmbit, visurilor noastre probabil, uneori chiar vorbeşte cu ele, nu admite irealitatea lor. Am zâmbit şi eu, ca în oglindă. „Să înţeleg că ai în plan să rămâi prin apropiere?”. „Rămân. Şi chiar dacă o să mai plec din când în când, ştii, mereu o să mă întorc înapoi. Pentru că nicăieri nu e mai acasă decât în mine.”

 

P.S. Ceva motivaţional. Pentru cei care s-au simţit mult prea singuri, pentru cei care au atins despresia, pentru cei care s-au lăsat dărâmaţi cândva de negativismul oamenilor nepotriviţi. Se supravieţuieşte. Trebuie doar să îţi doreşti să fii bine şi, eventual, vei reuşi să fii.

Anunțuri