Descompunere umană

(Ĩi) urăsc când se certă. Ea pare atât de mică şi de fragilă cu toată bravura ei de femeie-impulsivă-care-nu-se-lasă-mai-prejos-de-nimic, poţi dacă te uiţi bine să-i vezi pe faţă lacrimile care până dimineaţă vor uda obraji şi pernă şi în suflet suspinele acele chinuit-mute ce noaptea o vor chinui insomniace. El e animalic, nu mai e eroul, regele bun pe care copilul îl credea în zorii vieţii Soare, e vulgar ca un borfaş şi ochii roşii, beţi scrâşnesc cu ură violentă împotriva ei. Uneori dă. Cuvinte cad, cade şi braţul. Dă şi ea înapoi, în apărare. Nu poţi să te uiţi la ei atunci. Sunt descompuşi, deformaţi, ne-oameni, ne-nimic. Mi-e milă de ea, c-o ştiu plânsă în suflet. Mi-e milă de el, că nu conştientizează cum (o) distruge nepăsarea lui şi regretă pe urmă. Două fiinţe îs şi Doamne,  în aurul inelelor care-i mai leagă nu mai găseşti iubirea din tinereţe, ci ura de la maturitate. Şi când din gura lor se rostogolesc şiroaie blasfemiile şi regretele întru decizia întovărăşirii lor, vreau să dizolv aurul şi să-l redau pe fiecare sieşi, vieţii lui de dinainte de-al întâlni pe celălalt. Ar fi, poate, mai fericiţi aşa şi n-ar mai fi loc de resentimente. Ar avea, poate, fiecare familia care împreună n-au fost niciodată. Ar fi oameni, nu bestii care se detestă înverşunat şi se atacă. Chiar dacă eu n-aş mai fi procreată niciodată,  aş prefera ca aurul dintre ei să nu-i fi încercuit niciodată.

they

Reclame