V-a fost vreodată atât de frică încât aţi simţit că vă dezintegraţi, că numai simplul gând al ceea ce e realitate vă faceţi să vă doriţi să dormiţi până ce coşmarul se va fi terminat ? V-aţi simţit vreodată atât de vinovaţi încât aţi fi dispuşi să plătiţi orice preţ, oricât de mare pentru a reduce odată la tăcere conştiinţa isterică care vă urlă în encefal ca un pui de câine ud, murdar şi-nfometat, abandonat de mamă ? Aţi distrus vreodată un om şi-apoi a trebui să vă uitaţi la el, să îl vedeţi plângând, înconvoiat de durere şi să ştiţi că durerea aceea e produsul propriei voastre fiinţe ? Sunt o nenorocită şi mi-e ruşine cu mine, de mine. Existenţa mea e o ratare. Mi-am distrus mama. Fizic şi moral şi-oricât mi-ar spune alţii că n-avem cum să prevăd consecinţele faptelor mele, să ştiu că se va ajunge în punctul în care totul e sânge, lacrimi, durere şi dezamăgire, nu pot să suport nici măcar gândul, darămite evidenţele. Mi-am distrus familia pentru că nu ştiu să mă temperez şi ţin prea mult la individualitatea-mi. Nu-s vorbe-n vânt, exagerate. Nu-i merit pe ei şi fiindcă nu ştiu să-i apreciez sau nu le-arăt asta, i-am făcut bucăţi. Cum trăieşti cu asta? Scuzele nu repară nimic. Nu-i mai pot privi în ochi, nu mă mai pot privi nici pe mine în oglindă. Nu merit să râd, nu merit să ies în lume, nu merit să mai exist în continuare. Ar trebui să mă închidă undeva, aş merita să fie desfigurată şi strivită ca un gândac. Nu pot să suport, să accept, să mă mai accept. Iar oamenii nu înţeleg, cred că dramatizez prea mult sau…nu ştiu. Asta e iadul, iadul, iadul. Mi-e frică. Vreau să ţip, să-mi zgârii faţa, să mă pun în genunchi, să mă rog, să-ndrept totul. Şi nu pot. Am distrus nişte vieţi. Să mi-o distrugă cineva şi pe-a mea, în revers. Asta e drumul spre nebunie. Vă rog, împingenţi-mă de pe culme, să mă fac praf până jos, vreau să păşesc în gol.

mad

Anunțuri