Gânduri pe hârtie CLXLXIV- Vară, practică, Cuget Liber.

Am fost reticentă la începutul verii când, după o sesiune dublă în care mi-am propus încăpăţânată să nu am nicio restanţă, ni s-a comunicat aşa, cu urme de detaşare din partea cadrelor didactice, că avem nevoie de practică pentru a trece cu brio în anul 2 şi că va trebui să ne alipim, învăţăcei, unei publicaţii scrise din presa locală. „O să duceţi cafele şi n-o să vă bage nimeni în seamă pe voi, pentru ei sunteţi nişte nimeni”, auzeam din toate părţile, de unde, evident, şi mai sus menţionata reticenţă. A urmat o perioadă haotică, cu hârţogărie completată inutil şi cu alegerea ziarului unde să ne ducem în ucenicie, nimeni nu ne zicea nimic concret, toată lumea se gândea la vacanţă. Am fost repartizată în grupa a doua de practică- erau grupe de câte 5- şi conform alegerii mele, urma să merg la Cuget Liber. Colegii dinaintea mea povesteau pe grup cum că ei nici nu stăteau mai mult de 15 minute în redacţie, teoretic noi trebuia să scriem pentru un supliment estival, dacă dădeam 2 ştiruţe a câte 5 rânduri pe zi era perfect. Credeam că aşa va fi pentru toţi. Ĩn ceea ce mă priveşte lucrurile au stat diferit şi o să fiu mereu recunoscătoare pentru turnura pe care au luat-o.

Pentru că s-a întâmplat să merg în prima zi în redacţie şi să port o discuţie serioasă cu redactorul-şef de acolo. M-a întrebat dacă  intenţionez să lucrez în presă şi spre ce segment aş vrea să mă îndrept. I-am spus sincer că oscilez între presă scrisă şi televiziune, iar Cosmin- acum pot să îi zic pe nume- mi-a spus c-ar fi păcat să nu văd cum se face  practică „pe bune”, să descopăr ce înseamnă exact să fii parte dintr-un colectiv redacţional, să scrii cu termene-limită, să mergi pe teren şi să-ţi iei informaţiile direct de la sursă, să-ţi faci tu articolul tău pe care, la sfârşit, să îl semnezi cu asumare şi (puţin) egocentrism. Ĩmi dădea o şansă de a nu fi superficială precum ceilalţi şi am acceptat-o, eu şi încă o colegă din grupa de 5 câţi trebuia să fim. Am stat câte 8 ore în redacţie, zilnic, ca un jurnalist cu normă întreagă şi nu mi-a părut rău, pentru că într-o lună am învăţat cât într-un an întreg de facultate. Nu, nu am dus cafele şi deşi redactorii aveau încontinuu articole de scris  şi surse de contactat, nu ne-au tratat ca pe nişte nimeni, ci şi-au făcut timp să ne explice, să ne îndrume, să înţelegem ce facem bine şi ce nu. Nu ne-au menajat şi ne-au trimis pe teren, ne-au pus să facem poze, să contactăm surse, să scriem ştiri, articole, reportaje, să luăm interviuri. La început eram stinghere şi ne-am poticnit în anumite situaţii. Ne-au împins de la spate şi ne-am redresat. Am scris articole pentru suplimentul estival, dar nu ne-am limitat la asta, pentru că ne-au dat şansa să publicăm în Cuget Liber, ziarul mare în care publicau şi ei. Se simte  euforic să-ţi vezi numele tipărit acolo, sub articol, cu majuscule, să ştii cât ţi-a luat să ajungi la forma aceea a ideii şi mai ales, să fii conştient de faptul că alţii te citesc. Pe tine. Ĩntâi a fost reportajul despre spitalul CF Constanţa, apoi cel despre zona gării din Constanţa, cel mai citit articol online în ziua în care a fost publicat. Am primit  chiar şi scrisori la redacţie în care eu şi Ana- prietena-mea-colegă-de-practică- eram felicitate pentru modul de abordare al subiectului. Am împărţit suplimentul gratuit Litoral în toate staţiunile de la mal românesc de mare, am fost la conferinţe de presă, am primit legimitaţii oficiale, am văzut ziua marinei române din zona destinată presei, le-am luat interviu lui Mani Neumann, Ovidiu Lipan Ţândărică şi Stelu Enache şi Doamne, cât de bine ne-am simţit! Am ajuns să iubesc să fiu în redacţie, să aud ţăcânitul simultan al tastelor computerelor, încinse sub degetele ziariştilor care tastează şi telefoanele sunând pentru a anunţa diverse evenimente, am ajuns să îmi placă să scriu cu termene-limită şi mai ales, m-am ataşat de colectivul Cuget Liber. Sunt nişte oameni minunaţi acolo care, dincolo de atitudinea de duri şi de ironia în care îmbracă orice conversaţie, sunt foarte buni în ceea ce fac şi se vede că ţin unii la alţii. Deci, mi-a plăcut al naibii de mult perioada asta. M-a ţinut în priză şi totodată mi-a arătat că toţi cei care zic că în jurnalism nu-s locuri de muncă vorbesc tâmpenii. Şi nu-mi pasă cât de ofuscaţi sunt colegii mei din simplul motiv că „a trebuit noi să ne băgăm în faţă, pentru că acum ăştia de la ziar au aşteptări şi de la celelalte grupe”,  tot ce-am făcut a fost pentru mine şi mi-a prins bine. Acum ştiu cu ce se mănâncă presa scrisă şi ştiu că pot, fără probleme, să lucrez în segmentul ăsta dacă mă voi decide în viitor s-o fac.

Ĩn plus, pe lângă tot ce am învăţat pe plan profesional, mai am un motiv să mă simt recunoscătoare. Interacţionând cu oamenii, lucrând cu felul lor de al fi şi cu al meu, fiind la curent cu dramele care traversează vieţile celorlalţi zi de zi, mi-am dat seama că eu încă stau bine şi că toate lucrurile pe care le-am lăsat să mă afecteze de-a lungul timpului nu sunt decât pseudo-evenimente. Şi le-am abadonat acolo, în trecutul căruia îi aparţineau de drept. Vara asta nu m-am îndrăgostit, dar m-am schimbat în sensul în care am vrut mereu s-o fac. Ĩncă nu am ajuns  să mă iubesc pe mine însumi în modul ăla narcisist şi complet pe care  numai acceptarea totală a sinelui îl aduce. Sunt, însă, mai aproape de echilibru decât am fost până acum- încep să mă simt, tot mai persistent, om matur şi respectiv femeie. Am avut momente de şoc şi revoltă când toţi oamenii familiari mie şi apropiaţi ca vârstă se schimbau, rotiţi la 180 de grade şi eu, numai eu, trăiam cu impresia că rămân aceeaşi provincială fără nume, fără sclipire, fără nimic care să mă distingă şi să mă facă să rămân în amintirile altora aşa cum şi alţii rămâneau în amintirile mele. Ĩntre timp însă, schimbarea a survenit şi la mine, lucrând în mine nesesizat spre a da lumii o versiune (a mea) nu neapărat mai îmbunătăţită, dar sigur mai şlefuită. Am siguranţa de sine  şi indisponibilitatea de a mai zice “hai, fie” compromisurilor. Nu mă mai las ghidată de impulsuri sau fluturaşi şi-am învăţat să nu mai cer respectuos permisiunea pentru a lua, căci viaţa, uite-o, e o junglă- jungla celor mai buni. Azi, ştiu că pot şi că mă duce capul şi nu (mai)  îmi e aşa frică să fiu independentă, să depind doar de mine. Plus că, acum mai am o armă : aroganţa de-a şti că eşti bun în ceea ce faci şi fiind bun, standardele tale nu te lasă să accepţi decât ceea ce e cel puţin la fel de bun ca tine.  Fetiţa drăguţă de dinainte e acum o persoană care nu-ţi mai permite s-o tragi de obraz ; a învăţat să meargă pe tocuri, ştie să folosească zeflemeaua când vrea să-nţepe şi e net mai detaşată de problemele celorlaţi şi de viaţa lor. Nu mai e terapeut, duhovnic şi nu mai are umeri de plâns decât pentru persoane pe care le numeri pe degetele unei mâini ; şi-i e suficient, pentru că ce are acum e real şi sigur.

15365_677240212368012_2325296124412213233_n 10616645_681685841923449_8756400479086381147_n

IMG_20140807_143822

http://www.cugetliber.ro/stiri-eveniment-barbat-gasit-mort-in-casa-226920

http://www.cugetliber.ro/stiri-sanatate-spitalul-cf-constanta-la-limita-subzistentei-226439

http://www.cugetliber.ro/stiri-social-nu-mai-putem-trai-aici-ne-omoara-mirosul-galagia-si-mizeria-galerie-foto-226917-extra-views?utm_source=cugetliber&utm_medium=site&utm_content=stiri-recente-sticky&utm_campaign=Top+stiri

Reclame