Gânduri pe hârtie CLXLXI- There’s no such thing as a wonderwall

Şi vrei să crezi că viaţa-i ca în romane sau ca în filme sau ca-n melodiile pe care obişnuieşti să le asculţi la mp3. Despre a vedea totul în culori cât mai optimiste, despre a trăi fiecare zi ca şi când ar fi ultima, despre a iubi în celălalt totul pentru că celălalt e-oglinda ta şi-n el te regăseşti răsfrânt pe tine.Despre cum trebuie să ai încredere că viaţa te va duce exact acolo unde vrei s-ajungi, despre cum o cădere e mereu urmată de-o înaintare, despre cum imperfecţiunile  dau de fapt savoare existenţei şi credibilitate.Despre cum excepţiile sunt mai numeroase şi mai restrictive decât regulile propriu-zise, despre cei care-ţi sunt prieteni vor fi acolo la bine şi mai ales la greu, despre lumi care se sparg în infinit de cioburi spre pierderea deţinătorilor  şi care totuşi pot fi reconstruite prin tărie de caracter. Despre cum dacă eşti bun în perimetrul tău îţi revendici un loc în aula succesului, despre cum dacă lucrurile nu-ş aşternute-n regularitatea binelui atunci nu e sfârşitul, despre cum dincolo de plumbul furtunilor cerul e mereu la origini albastru, despre cum niciodată nu e prea târziu pentru a o lua de la capăt. Stereotipuri livrate populaţiei de suflete ca suplimentele alimentare- fără reţetă şi pretinzând că fac bine. Clişee zaharisite, nu de timp, ci de neadevăr. Americanii au un cuvânt extrem de potrivit pentru a rezuma toate astea- « bullshit ». Vor să te facă să crezi doar pentr-a masca mizeria, mormanele de mizerie degradată, descompusă care lâncezesc sub acelaşi cer mereu albastru, în lumea asta în care oamenii nu-s decât nişte amărâte de oglinzi ciobite ca după stat prea mult în depozit, imperfecţi în scheletul uman ca măcinaţi de carii si rejectaţi social tocmai pentru că-s atât de imperfecţi- cum adică să îţi permiţi tu, om, să greşeşti faţă de-un altul, tot un om ? Azi aruncăm cu pietre în păcătoşi, fiind noi înşine păcătoşi. Şi mâna s-a obişnuit, nici nu (mai) tremură, ia uite-o cu câtă siguranţă se-ncolăceşte în jurul celei mai mari dintre pietre, ia uite-o cu câtă  precizie de-antrenament militar ţinteşte-nspre  cel al cărui pas a deviat c-un centimetru din linia trasată a perfecţiunii celei de tipar. Nu, să nu-mi vorbeşti mie de vanitate şi deşertăciune, să nu filosofezi cu mine tu care nu-ţi cunoşti decât filosofia egocentrică a propriei persoane !  Dreptul de-a ostraciza u ţi l-a dat ţie nicio instanţă a democraţiei, ci doar curgerea istoriei în vârsta-ţi superioară  alei mele. Poftim, ai aruncat cu pietre : una, două, trei. Nu, vezi bine, nu curge sânge, nu e ca şi când  de data asta ai fi ţintit spre corp, căci tu ai avut mereu ţintele cele mai înalte. Ai lovit în ochii minţii de vedeau sau căutau să vadă numai culorile calde şi ai lovit în dorinţa sufletului de înaintare spre strada cea cu soarele succesului. Acum e dezorientat, s-a oprit catâr ca un copil lângă bordură şi nu mai vrea să meargă nicăieri, ci poate doar cel mult spre nicăieri. Mai rău e însă că nu mai crede în nimic din ce obişnuia s-o facă. Uite-l, dă cu piciorul în mormanul de gunoi de-acolo şi sare împuţiciune peste tot, să-i mânjească cu unsoare neagră jucăriile curate. Se-aşterne peste iubirea romantizată cu flori de vară-n mâini şi-n ochi şi-n suflet. Peste încrederea în cei apropiaţi fără  de teama intentării de procese acuzatorii. Peste realizările construite de la zero cu efortul minţii şi cu neadormire-n cârd a nopţilor. Peste stima de sine şi peste visele de-a se putea înălţa zmeu dincolo de turnurile pitice ale cetăţii familiale. Da, abia acum poţi să zici că totul e deşertăciune, au ars prea multe sentimente personale în existenţa asta care nu e cadru nici de roman, nici  de film, nici de melodie. S-a pierdut pe drum credinţa. La ce bun a mai încrucişa mâinile şi-a spune « Doamne-ajută ! » când poţi zvâcni-a lehamite, c-un « Bullshit ». « Vanitas vanitatum et omnia vanitas ». Desigur, transfomă asta în laitmotiv şi pune-mi-l în braţe cu gest înfierător. Tatuează-mi-l pe frunte  la o adică, oricum  nu mai contează (încă) un gest. Ştii, în mine ard déjà focuri. Tu nu le vezi, tu vrei să vezi doar sânge, ca un taur.  Aproape că-mi pare rău că nu ţi-l pot da, că nu mă lasă Dumnezeul tău trimis mie să ţi-l ofer cu gest de păgână ofrandă ca în arenă. « Bullshit ». Mi-au trebuit 20 de ani din viaţă să descopăr  trăind în mine cuvântul ăsta. Ĩi simt mizeria acoperindu-mă ca plasma embrionul şi nu mai vreau să mă curăţ de ea. La ce bun să miros a flori de tei şi să-mi tatuez pe spate aripi de înger, la ce bun să construiesc din nimic lumi pe care să le fac să se rotească în propriul ritm, la ce bun să tot încerc să fac sau spun orice ? « Niciodată nu e prea târziu » e o afurisită de minciună, un brand pentru-a le vinde oamenilor speranţa zilei de mâine pe care poate sunt pe cale s-o piardă.  La fel e şi cu oamenii – wonderwall, nu există nici măcar în visele cele mai vise o asemenea specie de indivizi. Care să îţi ofere sprijinul benevol, care să te poată ghici dintr-o privire, doar una. N-o să te ţină nimeni în braţe  când ai faţa tumefiată de plâns şi nu mai poţi să legi nici două cuvinte coerent, n-o să-ţi întindă nimeni umărul în haine apretate să dormi pe el în nopţile de iad, n-o să se străduiască nimeni să te facă să zâmbeşti când o să te vadă prăbuşindu-te sub ochii lor, tu, turn de fier. Oamenii nu-s făcuţi să fie eroi. Se sperie, se plictisesc, îi cheamă din vene propria viaţă, instinctul de-a-i izola ca pe leproşi pe « ăia cu probleme ». Oricum ar fi, să cazi doar şi eşti un paria.  Şi-atunci de ce ai mai gândi-n metafore ? Wonderwall, oglinzi, never too late, sky’s still blue, hall of fame, toate-s conceptuale. Prefabricate. Trezeşte-te, suflete-copil! “Vanitas vanitatum et omnia vanitas!” Asta e singura ta realitate.

wonderwall_by_veeera-d4hrmxd

Sursa imagine: http://www.deviantart.com/art/wonderwall-271707601

Anunțuri