Gânduri pe hârtie CLXLX- Individul X şi domnişoara B.

Domnişoara B. devenise o corvoadă interioară pentru individul X în sensul că, după doi ani spre trei de când o cunoscuse, încă îl frustra. Nu că n-o avusese (încă), nu că nu  încercase s-o aibă (de atâtea ori încâ!), nu că nu ştia niciodată dacă într-adevăr voia s-o aibă, ci pur şi simplu că fizic o ştia acolo undeva, nu-n imediata lui apropiere şi totuşi continuând să existe, în ciuda acestei depărtări. Ar fi dorit ca ea să se fărâmiţeze  făr’ de el, ca pâinea care în lipsa ambalajului se încrustează-n uscăciune şi se metamorfozează ca un nisip, ar fi vrut ca ea să se simtă pierdută, copil neliniştit în trup de femeie, copac fără rădăcini într-un sol cernoziom, pasager pe-un vapor fără colac de salvare  şi-l deranja, inconştient, egocentric cel mai probabil, s-o ştie pe ea între alţii-atâţia-rezistând vertical fiecărei zile, nici extaziată, nici deprimată, ci de-un echilibru prea în echilibru cu sine însuşi, perfect linear, perfect stabil, politicos, fermecător perfect. Ei îi era (prea) bine şi lui nu-i era (prea) rău şi totuşi, cumva, balanţa înclina braţul cu lauri spre fruntea ridicată a domnişoarei B. X, autor narcisist, avea impresia gândindu-se la ea, că personajul său- unul din ele- se sustrăsese autoreferenţialităţii în care-l conjurase şi acum, fără să (i-)o fi cerut (măcar) anterior, îşi afirma plenar referenţialitatea-şi, ca o sfidare  la adresa lui. Dacă domnişoara B. ar fi venit să-i ceară, să-i reclame, să-i impute ceva-orice, realitate ori plăsmuire-, dacă s-ar (mai) fi oprit în dreptul lui şi-ar (mai) fi privit, măcar o clipă, fie şi numai înspre vârful pantofului lui dacă nu-nspre irisul globilor, el nu ar fi avut nimic de împărţit cu ea şi-ar fi lăsat-o, dimpreună cu gândul LA ea, de-ndată. Dar ea ignora viaţa lui ( pentru că el o ignorase pe-a ei, întâi) şi-această  neinteresare, firească pentru oameni a căror drumuri nu se ( mai) intersectau era aproape ca un afront adus, fără glas, fără chiar conştientizare poate, bărbatului care era sub ţesătura cămăşii şi-a măştii. N-o vedea, n-o auzea, erau în majoritatea temporalităţii anului undeva la 270 de kilometri între corpul lui şi cel al domnişoarei B. şi multe alte trupuri de femei care se preumblau prin faţa lui ca la catwalk, mai perfecte decât al ei care nu era nici măcar spiritual perfectă şi el, mângâind trupuri(le), voia să-ntindă mâna-nspre realitatea ei, s-o zgâlţâie imperativ c-un “uite-mă, nu îndrăzni să mă uiţi!”. Cum pe el, X, nu-l  durea trecutul, voia să doară totuşi pe cineva-pe ea. Şi ea era o trestie în vânt, nesângerândă. Şi pe el atâta stăpânire de sine îl făcea sa vadă roşu de sânge.  Ar fi fost în stare să facă pact cu Mefisto numai-ntru a ei răvăşire, să ştie el că domnişoara B. e afectată de-un fir care, prin urmărire labirintică, ar conduce într-un final mult ocolit la el. Şi după ce a întors problema pe toate cele multe laturi de cub rubik, soluţia de a-i plăti datoria nedatorată apăru simplă, nu rază de soare în zori de dimineaţă, ci rază de lună roşie cu strălucire diabolică în noaptea neagră a unui egocentric : n-avea să se mai apropie mental de ea niciodată. Avea să-i dea drumul, soldăţel de plumb în bărcuţă de hârtie lansată pe apă şi ea nu va ştii, nu-şi va cunoaşte singurătatea decât în larg, când vor fi trecut déjà ani şi valuri şi verticalitatea îi  va fi înconvoiat mândria spatelui, aplecând-i-o. Atunci domnişoara B., destabilizată, va fi întors capul spre ţărmul demult rămas în urmă şi, cu toate că el, individul X, nu va (mai) fi în prima linie-a nisipului să vegheze cu ochi de far asupra ei, ea va avea conştiinţa prezenţei lui pe ţărâna pe care  nu va mai ajunge să calce, poate, niciodată şi va-ncerca o amărâtă urmă de nostalgie.

PS. Sesiune, nesomn, creaţie, nevoie de el.

woman_by_Shinne

Sursa imagine: http://shinne.deviantart.com/art/woman-140598595

 

Reclame