Recenzie XVI – Și Ana avea un secret…

     Două sunt lucrurile care frapează inevitabil  cititorul atunci când vine vorba de lectura romanelor lui Ionel  Teodoreanu: caracterul liric, melodios al scriiturii sale, stilul său impregnat de metafore răsucite în cel mai divers chip şi cu cei mai neaşteptaţi referenţi şi tragismul în care învăluie, cu excepţia- notabilă- a  Monicăi din “La Medeleni”, destinul personajelor sale de sorginte feminină. Eroinele sale sunt făcute să iubească simplu, dedicat, cu abandon total,  zâmbind blajin alături de partenerul ales ca bunicile în poza galbenă din ziua nunţii lor,  sunt femei destinate iubirii sacralizate, idealiza(n)te şi tocmai această iubire le este, în mod paradoxal, refuzată, având în schimb parte de capriciul dragostei masculine mai degrabă posesivizată, orgolioasă şi cu accente trupeşti. Deşi nu atât de cunoscut publicului precum celelalte volume ale sale şi  într-o anumită măsură “hulit cu pietre” de critica literară românească, “Secretul Anei Florentin”(1937) se înscrie perfect  în liniile tematice trasate mai sus, fiind un  roman mai mult de atmosferă decât de eveniment, mai mult psihologic decât de moravuri. Concepută de scriitor ca o “variantă autohtonă a romanului Doamna Bovary de Flaubert”, prezenta carte exploatează încă o dată tema nepotrivirii erotice între formatorii unui cuplu, evidenţiind ( ca şi în “Lorelei” şi “Crăciunul de la Silvesti”) terestrialitatea – trivială- a bărbatului “de success” şi complexitatea interioară   a femeii pentru care nu (angelica) frumuseţe-i adevărata podoabă, ci inteligenţa.

secretul-anei-florentin-11

Sursa imagine: http://www.anticariatulnou.ro/carti/secretul-anei-florentin-11.jpg

     Eroina cărţii nu-i Ana Florentin, aşa cum poate am fi tentaţi să deducem eronat din titlu, ci Ana Orghidan, soţie de magistrat cu renume  mai mult decât consacrat în “buna” societate ieşeană. Cuplul Orghidan este bogat, stimat,  încă tânăr la vârstă şi totuşi foarte nefericit. Horia îşi vede de procese, îndârjit să le câştige cu foi de laur pe fiecare, mereu plecat de-acasă şi îndepărtat sentimental de Ana pe cât de-apropiat de ea a fost la începutul mariajului. N-o mai iubeşte, dar o păstrează în casa-i pe “fata cu ochii albaştri”, printre mătăsuri, ca un trofeu al trecutului în care dintr-un nimeni s-a prefăcut în colos. Nici Ana nu-l mai iubeşte pe Horia, nu cu pasiunea de odinioară oricum; s-a resemnat doar să trăiască lângă el, melancolică, închisă-n ea, fără prieteni, visând la vremurile în care, încă sărac, Horia îi aduce portocale şi priveau împreună, de la aceeaşi fereastră de apartament modest, înspre  promisiunile viitorului. Apariţia Ivonei Romanescu, o tânără în prag de bacalaureat şi fiica unui prieten apropiat de-al lui Horia, penetrează zidul de singurătate al Anei şi redeşteaptă în ea avântul tinereţii  lăsată să îmbătrânească înainte de vreme. Femeia încearcă să se desprindă de mariajul rutinizat; vorbindu-i de dragoste şi de nevoia prezenţei ei în viaţa sa monotonă, Horia reuşeşte s-o păstreze lângă el. Și e atât de sigur că ea va rămâne încât o-nşeală cu Aniuţa, mama vitreagă a Ivonei şi o adevărată vampă a Iaşului. Ana află, iar plecarea ei de-acum devine-imperioasă. Doar că ea tot nu vrea să-l rănească direct pe Horia, aşa că-şi fabrică un secret, un secret monstrous în ochii celorlaţi ce-odată revelat, nu va semăna decât distrugere- dar oare-a cui?

     Privită în ansamblu, cartea nu eclipsează în mod deosebit nici prin subiect, nici prin complexitatea epică- există chiar anumite episoade importante relatate aproape laconic de prozator, ceea ce ce poate dovedi frustrant pentru cititor, căruia îi creează o senzaţie de insuficienţă informaţională-, ci mai degrabă prin fineţea analizelor psihicului fiecărui personaj. Ana şi Horia sunt cumva disecaţi în scris şi puşi sub lupă, astfel încât fiecare particică din ei să fie revelată cititorului, să-i înţelegem pe ei şi mobilul acţiunilor lor. Ideea de “cuplu de success” este sfâşiată de Teodoreanu ca de ghearele unei himere, el aducând încă o data în prim plan problematica timpului avid de nou în materie de oameni şi rutinizator, degradant  în ceea ce priveşte poveştile de iubire. Ȉnsuşi textul în sine se construieşte pe laitmotivul scurgerii continue şi neîntrerupte a timpului – ” Tic-tac, tic-tac, tic-tac”, cronometrând parcă răgazul rămas până la deznodământ.  Deşi scris posterior lui “Lorelei”, romanul pare, cel puţin la nivelul analogiilor, o variantă cu personaje îmbătrânite a predecesorului său. Astfel, Ana trimite la o Luli maturizată, vestejită de traiul singuratic într-o casă-muzeu- a ei- şi lipsită de talentul literar al acesteia din urmă, deşi la rândul ei are pornire către scrisori prefabricate, Horia e un Catul ce nu se poate desprinde de profesia exercitată şi care îşi înşală soţia nu numai în fuga gândurilor, ci şi în înjosirea faptei, în Aniuţa pornirile cochete ale Gabrielei sunt exacerbate acaparant, femeia netrâind decât în lumea bună şi îndeosebi pentru ochii masculini ai acestei lumi, iar Ivona, ca un solemn şi fidel “câine de pază” în ciuda tinereţii ei abia deschise cătr-exterior, are ceva din demnitatea lui Nathan când, alături de doamna Luli, ‘cerca s-o facă să zâmbească.

      E deci tristă cartea, de lecturat parcă cu un zâmbet tremurat în colţ de buze şi cu indignare-n suflet din pricina onorabilei “mizerii” a firii în care se scaldă, cu aer animalier-porcesc, majoritatea personajelor. Salvarea nu-i permisă din acest univers al societăţii interbelice reconstituit de prozator, iar tentativele de evadare rup aripi, taie avânt şi distrug vieţi. La Teodoreanu, iubirea nu rămâne niciodată veselă, ea moare puţin câte puţin între zidurile unor case de oameni înstăriţi, iar fericirea trebuie mereu căutată peste umăr, în trecut, în zilele de început  când nu exista cert un viitor şi alte vise decât trăirea exclusive prin dragoste. Prin urmare, “Secretul Anei Florentin” este un roman al insuccesului, al degradării morale, un roman care delimitează clar modul de-a iubi al femeii de cel al bărbatului, perfect pentru a fi citit într-o după-amiază târzie şi înnourată când se-ntâmplă să vă încerce  nevoia de-a ieşi temporar din voi înşivă.

PS.      Pentru cititorii care se ştiu sensibili, nu se recomandă a citi volumul de faţă în locuri publice, posibilitatea apariţiei de lacrimi în ochi este foarte probabilă. Iar pentru a vă deschide apetitul pentru dragul (inimii mele scriitor) Ionel Teodoreanu, vă las şi nişte fragmente din carte care să servească drept preview:

I.

“-Vrei tu să mai rămân, Horia? Crezi că-ţi mai pot fi de folos?

     O luă cu braţe de furtună, aşezând-o pe genunchi, strângând-o atât de tare, încât Ana gemu.

–          Horia, facem o greşeală.

–          Te iubesc.

–          Mă iubeşti? Crezi tu că mă iubeşti?

–          Te iubesc.

–          Ne facem rău, Horia, unul altuia.

–          Te iubesc.

–          Gândeşte-te, Horia, nu mai e mult şi sunt bătrână.

–          Te iubesc.

–          E posibil să se mai schimbe viaţa noastră.

–          Te iubesc.

    Cădeau, ploaie, pe părul ei, sărutările.

    Paloarile dimineţii începeau pe la ferestre, prin somn de fum albastru.

    Cu ea în braţe, Horia porni spre fereastră.

-Uite, Ana, începe primăvara. Acuşi or să înflorească teii nostril. Te iubesc.

     Veneau de afară zâmbete în părul umezit de sărutări al Anei şi pe obrajii ei fără lacrimi.

     Pe când stăteau lângă biserica Buna-Vestire, multe primăveri începuseră astfel, cu trupul Anei în braţele lui Horia, ca o mândrie a lor de a fi înflorit înaintea crengilor de-afară.

    Pe-atunci patul era tânăr, curat şi proaspăt ca un pământ de primăvară.

–          Și-acum.

    Adormiră îmbrăţişaţi.

   Treptat, prin somn, trupul lui Horia se dezlipi, reluându-şi locul obiceiului.

  Ana tresări, deschise ochii o clipă şi-i închise iar.

   …Tic-tac, tic-tac, tic-tac.”

 

II.

 “  Ȉntr-o seară- noutate- Horia venise cu trăsura.Ȉntotdeauna venea şi se ducea numai pe jos, evitând cheltuielile. Se oprise birja ieşeană cu cal şchiop şi sur, ca o caleaşcă împărătească la fereastra celor două odăiţe.

    Ana apăruse cu obrajii încălziţi de maşina de călcat.

    Și, din poclitul trăsurii, zburară în mâinile Anei, o portocală, două, trei, patru, cinci, zeci de portocale.

-Primul meu onorar, Ana.

    Ȉl prefăcuse nebuneşte-  în portocale, ca să-l arunce, devenit aur rotund, în fruct, pe fereastra Anei.

-Horia! Horia, băiatul meu…

   O săptămână, cele două odăiţe mirosiseră a portocale. Pe atunci şi cerul Iaşului era în ochii Anei, ca  cerul subt care se coc potocalii. Și ochii ei erau pentru Horia, de culoarea acelui cer. N-aveau vacanţă, sărbători, odihnă, antracte şi pauze, nici în muncă, nici în dragoste. Nu cunoşteau pe nimeni. Trăiau singuri. N-aveau nevoie de distracţii.

    Distracţia începea  de pe pragul casei, când Horia venea de la muncă.”

 

III.

“-…Tu nu ştii. Tu nu ştii ce înseamnă să vezi cum se usucă viitorul, cum vine bătrâneţea- în casa asta- cum începi să uiţi că ai fost odată fericită, cum strici şi trecutul, cum ţi-e silă de tot; şi să ridici mâna. Dormi şi totuşi te arde o veşnică insomnia: visezi.  E primăvară, şi-ţi vine să te ascunzi în casă, să tragi storurile pe ferestre, şi să fii bolnav. Horia, doream uneori boala ca pe-o distracţie. Să mă doară ceva, să am temperatură, să simt măcar prin boală că trăiesc. Când te cuprinde urâtul, totul ţi-e indiferent. Dacă ţi-ar spune cineva că a venit Dumnezeu pe pământ, tot nu l-ai întreba nimic. Nimic nu te mai priveşte. Tootul e în afară de tine, pentru alţii. Tot ce-i pe lume e o scrisoare cu altă adresă. Nu mai aştepţi nimic. Și ţi-e lene şi să mori. Nu mai pot. Ȉnnebunesc. Sufletul e numele unei boli necunoscute de doctori. Trupul vrea somn. Nu mai pot nici să dorm. Vezi: îţi stric şi ţie somnul…

   Ȉi dezmierdă din nou fruntea.

-Nu-i nimic, Horia. Nici nu bănuieşti câtă viaţă e în tine. Eşti sănătos. Eşti tânăr. Eşti bogat. Te-aşteaptă  cu braţele întinse zeci de femei. Eu nu-ţi priesc. Excesul de muncă nu-i decât un mijloc de a scăpa de mine. Nici nu-ţi închipui cât eşti de sincer. Te plictiseşti cu mine. Eşti posomorât. N-ai chef de vorbă. Nimic nu te mai interesează decât munca ta, de care m-ai despărţit, numai ca să rămâi fără de mine, ca să poţi fi singur, fără să mă jigneşti. Numai din cauza mea nu te distrezi. Cu mine nu poţi. Fără mine nu îndrăzneşti, fiindcă eşti bun, şi ai regreta.  Te înşeli singur. Ȉţi trebuie altă femeie, tânără, voinică, frumoasă, veselă, gospodină, care să-ţi dea din nou pofta de viaţă, de distracţie. O femeie care să fie şi cochetă, nu cum sunt eu. O femeie care să te facă gelos, de care să te temi puţin, care să te preocupe. De mine n-ai nicio grijă. Știi că sunt a ta, numai a ta,  şi numai pentru tine. E o greşeală, involuntară. Aşa sunt eu, nu cu ferestrele spre stradă, ci spre tine, cum sunt casele turcilor. Sunt un secret al tău. Și tu, Horia, nu te supăra, ai nevoie de o femeie care să fie şi pentru alţii; nu să te înşele, dar  să te măgulească. Să-ţi dea mândria că e admirată şi dorită şi de alţii. Să-ţi facă cinste, să te împodobeşti cu ea în public. Nu te întrista, Horia. Știu că e adevărat. Știu că e trist. Trece. Te-ai deprins cu mine. Ȉţi vine greu să te desparţi de un obicei. Cu toată energia ta, şi tu eşti moldovean, şi tu eşti ieşean. Dacă n-ar fi deprinderea Iaşului, toţi ieşenii capabili ar emigra: unii au şi început. Dragostea voastră pentru Iaşi e o lene de a renunţa la un obicei. Toţi doriţi Bucureştiul. Toţi sunteţi trişti la Iaşi, şi veseli când vă întoarceţi de la Bucureşti, nu fiindcă revedeţi Iaşul, ci numai fiindcă v-aţi împrospătat într-un oraş viu. Acolo ai câstiga mai mult, mai uşor, te-ai ilustra mai repede, te-ai consacra. Dar cu toate că eşti energia şi ambiţios, nu renunţi la obiceiul Iaşului. Eşti ieşean, Horia. Și eu am devenit şi am rămas şaptesprezece ani. Cred că nici tu nu mai eşti pentru mine decât un obicei de a renunţa la mine, de a mă resemna să fiu altfel decât cum eram. Eşti robul deprinderilor. Uite, haina ta stă pe scaun. Aşa te-ai deprins. Și eu sunt o deprindere. Dar te desparţi mai uşor decât crezi de mine. Deşi veche, eu sunt un obicei mai nou decât celelalte. Vine alta şi mai nouă. Eu mă duc…

    Tic-tac, tic-tac, tic-tac.

    Era ca un miros de ploaie de primăvară în sufletul lui Horia, ploile acelea care vestesc înflorirea liliecilor din ţărâna fragilă- şi totodată apropierea unui îngheţ. Simtea un frig în jurul inimii.

    Niciodată nu veghiase atât de târziu noaptea, decât poate odinioară în chiliuţele de lângă biserica Buna-Vestire.

   Inima lui- de acum- întâlnea acele ceasuri de noapte, de-atunci. Tot cu Ana alături. Mintea lui, atentă şi lucidă, vedea în vorbele Anei plecarea ei. Și nu putea lupta. Poate că tocmai această inimă îl împiedica să lupte. Creierul asista pasiv, devenind un fel de transparenţă între inimă şi Ana. O pierdea. Tic-tac, tic-tac. Și o iubea din nou, dar parcă din vechi. Niciodată mintea lui nu renunţase la Ana. Dimpotrivă, o încorporase în viitor şi în bătrâneţă, ca o certitudine. Acuma însă, inima  nouă încălzea durata permanent a Anei din mintea lui, primejdia de a o pierde, descomplectându-l dureros, despuindu-l de ceva mult mai intim decât o proprietate. O privea mut, ca şi întâia oară, când îi apăruse la teatru. Departe ca şi atunci, proaspătă ca şi atunci, inaccesibilă ca şi atunci.

    Și totuşi de şaptesprezece ani era a lui.

   La patruzeci de ani trecuţi, sufletul apăru în ochii lui Horia, ca pe obrajii fetelor îndrăgostite.

   Plângea!”

IV.

“Veni spre ea, cu mâinile întinse, apucându-i mâna.

-Ana, mă  iubeşti. Nu, Ana, pe mine  mă iubeşti, Ana, Ana mea…

   Căzu în genunchi, punându-şi lacrimile pe genunchii ei. O cuprindea cu braţele, încercuind-o. Plângea, se tânguia, simţind-o vie, chemând-o, alungând coşmarul, uitând tot, rămânând lângă Ana, cu Ana.

-Ana, nu se poate. Ce vrei să faci cu mine? Ai milă, Ana. Nu eşti tu Ana mea? Ana, noi doi, amândoi, adu-ţi aminte, noi, viaţa noastră, dragostea noastră, Ana, cui mă laşi, ce mă fac fără tine, Ana mea. Ana, fie-ţi milă, tu eşti bună, Ana, dragostea mea, spune-mi o vorbă, Ana…

   Dar Ana tăcea ca o lumină prin care se zbate furtuna cu ploile ei. Ȉi era milă, dar nu de Horia, ci de un om străin care suferea. Mâna ei însă, nu mai găsea drumul frunţii lui, atât era de departe de el.

   Nu se uita la el. Ȉl lăsa să plangă pe genunchii ei. Ochii ei se uitau mereu la scrisoarea de pe masă, în care ardeau şaptesprezece ani de viaţă, toată tinereţea.”

V.

    “Nu, Ana, nu-ţi voi spune Ana Orghidan. Numele tău e Ana Florentin aşa cum n-a rămas decât în dragostea noastră… Ȉţi mulţumesc că ai venit. De douăzeci de ani te aşteptam, deşi căsătorit ca şi tine, ştiind că într-o zi vom fi iar două aripi ale aceluiaşi trup. Plâng, gândindu-mă la tine, râd, plâng, sunt fericit. M-auzi, Ana?…Aleea noastră, digul, grădina noastră, marea. Tu şi eu. Farul. Valurile. Pelerina. Ana…La far, tu şi eu noi doi, amândoi, vorbele ţinereţii şi ale regăsirii noastre. Ana, plâng, Ana mea Florentin.”

Anunțuri