Gânduri pe hârtie CLXLVII – Vanitas vanitatum, omnia vanitas

Germeni de ego încolţiţi cu floare negră de mucegai în colţ de suflet, e, Doamne, atâta mizerie în umanitatea cotidiană că încă din faşa-i, orice sentiment cu pretenţii de superioară nobilitate miroase tare-a putrefacţie, a iz de rău, de meschin, de venin făţarnic pe care nici cea mai scumpă apă de parfum din astă lume nu e în stare să-l acopere, mascându-l în totalitate. Nimic în nimeni animat uman semic nu e pur, complet adevărat, aspirând măcar spre  idealul  desăvârşirii morale, totul e noroi de râpă zgârmat de rât de porc sălbatic, pe care în majoritatea timpului nu-l sesizăm, ascuns fiind, cameleonic, sub culori de curcubeu iradiat de soarele bunei-credinţe. Colcăie imaterialul sufletelor de viermălaia mişunând spasmotic, ca pâlpâirea cvasi-requirenţială a unui bec de felinar înainte de-a se sparge pe o alee cu smoală în aer, iar gurile de neperceput decât sub lupă ale viermilor ronţăie căscate-a vortex orice legătură cu oameni din trecut, prezent ori viitor. Cedează, muşcate fiind, pârghiile ce susţineau desagii puşi cândva la păstrare, cu respect şi înţelegere şi confidenţă, scândurile de pod intern se surpă ca la asalturi frenetice de inamici imbatabili şi construcţiile cad destabilizate, nimic altceva decât lemn  rumegat de nevertebrate   cum fac şi c-uşile de coşciug şi decât praf cu broboane multe de cenuşă, azvârlit de-o mână vanitoasă în cele patru zări. Ȉntinsă cu toate cartilajele înspre ceilalţi, o mână mişcată îmboldit de intenţii  curăţite se va murdări întotdeauna la contact cu un alt trup, greţos-gri de s-o ştergi cu orele de pantaloni şi să nu se ia nici măcar  rapăn  contactat în vârf de falangă, duhnind- doar pentru proprietatea propriei respiraţii- a gură de canal cu pungi suflate şi-a butoi ţărănesc uitat în fundătura beciului, cu mere-scufundate-n saramură oţetită şi varză a căror frunză n-o foloseşti stors nici la cea mai crâncenă beţie. Viaţa- abstracta, impropriu de definita viaţă- se prezintă ca o panglică desprinsă deşirat la capete, şiroindu-şi conturul abject ca urmele de melc pe lângă arhitectura trotuarelor, dual  prăfuite şi prăfuitoare. Unii, idealizatori, îşi opreau adeseori-n loc paşii şi se-aplecau, încercând să redea panglicii nostalgia de-a fi fundă, strălucitoare, falnică, în capăt de cadou oferit şi acceptat din inimă. Alţii, din contra, înteţeau pasul ca puşi pe fugă de morbiditatea unui tablou de Munch, nu însă speriaţi de ceea ce vedeau, ci mai degrabă dezgustaţi până la pragul necrofilismului, când faţa ţi-e aplatizată muscular de sentimental, total, al repulsiei- faţă de lume, dar în acelaşi timp faţă, şi, de propriul sine. De azi, lor le voi înmulţi numărul, o ştiu pentru că, poate, în sfârşit, am înţeles că asta e tot ceea ce-ţi poate fi oferit, e superlativul. Viaţa nu-i nicidecum o afurisită de panglică cu iradieri roz pe care s-o strângi frumos cu degetele şi să-ţi faci, astfel, din ea, propria fundiţă, viaţa e o mână- a ta- plină de viermii palpitând ai altora- impostori familiari care-ţi promit subînţeles perfecţiunea fundelor şi-n schimb îţi dau ce? flori de mucegai nici măcar nobil, ci de cea mai joasă speţă să ţi-l atârni ca broşele, antic, în reverul sacoului. Doar că reverul sacoului meu nu are să mai accepte, îngreunant, nicio atingere de degradare de acum înainte, nu contează cât de familiare ar fi, la nivel senzorial, mâinile care mi le oferă.

 vanitas_vanitatum_et_omnia_vanitas_by_karrr-d6qu028Sursa imagine: http://karrr.deviantart.com/art/Vanitas-vanitatum-et-omnia-vanitas-407866832

PS. Ȉmi repugnă asemenea practici escroace şi, la naiba, se pare că numai de ele am noroc părtaş.

Anunțuri