Gânduri pe hârtie CLXLVI – Desire for destroy

În fond, n-am vrut decât să te distrug, chiar de la început, să te scriu ca pe-o foaie albă de hârtie dintre-acelea din topul meu de pe birou pe care le iau şi le umplu, măzgălit, cu adnotări înghesuite la fiecare două rânduri coerente. Să străpung cu vârf d-idee materialitate de corp ce exista real şi pe care concentraţia cernelii l-ar fi făcut să existe şi dincolo de imediatul referent. Să scrijelesc pe piele-ntinsă cuvinte nediluate de soluţii chimice şi nici măcar de timp, citate din tine, despre tine, cu valabilitate neexpirabilă pân’ la sfârşitul istoriei de veac şi lume. Să fur făr-avizare crămpeie din persoana-ţi, un fir de păr uitat pe aşternut de pernă sau o trecere pasageră de degete peste obraz, o adiere de parfum răsfrântă de gulerul cămăşii sau poate nişte urme de buze presate de-o ceaşcă de cafea şi să le depozitez, păstrat, printre eternitatea rândurilor celor consemnate definitiv pe suport fizic, aşa cum depozitezi în anii copilăriei plante după criterii estice,-n ierbar. Să dezmembrez ca la jocul de lego piesele ce, adunate, dădeau de-o personalitate şi s-o recunostruiesc, fărâmiţată fiind, în tot atâtea moduri câte singulare tulpini sunt într-un câmp de maci, să pun piesă peste altă piesă şi să ne nască alţi de “tu”, potenţiali, mai buni sau poate nu tocmai reuşiţi, mereu recreaţi totuşi, ca la o reţetă pe care-o iei, gata scrisă de-un altul şi-ncerci, vrând să-ţi aduci aportul, să inovezi reinventat. Cred că n-am dorit să te las vreun minut să stagnezi cu mine de mână, te voiam personaj consecvent şi nu om, nicio clipă om, umanitatea-ţi îmi surâdea (prea) ironic, cu nuanţe de sfârşit incert şi totodată plauzibil şi-am vrut, uman, par moi-mȇme, să-i şterg rânjetul infiltrat în tine. Era însă prea puternică, ea abstractitate şi eu concretă, ea eterică şi eu sclavă a materialităţii, iar când mâinile ni se încrucişau ciocnind spadă de spadă, înverşunat, câmpul de luptă erai (doar) tu- întru eternitate. Ţâşnea sânge, se-amesteca-n cerneală. Nu (te) dureau rănile, căci erau nedeschise, ce (te) distrugea însă era potenţialitatea lor pe trupu-ţi. Vedeam cu ochii minţiii scene(le). Mă obseda durerea-ţi şi totuşi, spada lovea. Urlam în locul tău, cum urlă nebunii după himere de fum pe coridoare de sanatoriu noaptea. Te mira, chiar uneori şoca ţipătul meu pe care, în unele dăţi, străfunzimea de pernă-a hârtiei nu reuşea să-l absoarbă până la capăt de ultim sunet. Luptam deci cu şi împotriva dorinţei de-a te distruge ca om, de-a te înălţa ca prototip de personaj. Şi niciunul din cele două procese-n curs nu şi-a atins, încă, pragul complet- plecarea ta le-a pus alăturat în stand-by. Până în cea zi în care dac-ar fi însă să te întorci, totul ar lua-o, restartat, ciclic, de la capăt.

enjoy_destroy_by_PiZZaDreaMsSursa imagine: http://www.deviantart.com/art/enjoy-destroy-40558181

Anunțuri