Gânduri pe hârtie CLXLV- Someday

A. stă pe un scaun în faţa mea şi-şi sterge ochii mari, nerimelaţi c-un colţ de şerveţel. E îmbrăcată-n negru de panteră, ca întotdeauna şi părul, tuns retro deşi ea zice că e modern, i se curbează natural pe-obraz, ca la Marilyn Monroe. E frumoasă- fără s-o ştie, fără s-o simtă. Când merge pe stradă cu căştile-n urechi, bărbaţii-şi întorc c-un soi de-exercitată fascinaţie gâtul după dezinvoltura mersului ei de femeie şi-i zâmbesc, sperând. Nu-i vede, aşa cum nu vede nici copacii, nici cerul profilat albastru deasupra blocurilor, nici măcar semnele de circulaţie. Irisul ei e plin doar de propria-i lume, perfectă, închipuită, mereu preferată celei reale pe care-o găseşte, vai!, atât de searbădă. Chiar şi când se uită, ca acum, la mine, cu gene căscate parcă mirat deasupra globilor oculari şi cu muşchii feţei concentraţi în efortul de-a gândi  şi mai apoi, de-a (se) verbaliza, ştiu că privirea îi trece prin trupul care sunt spre ceea ce o frământă, spre himere străine de prietenia noastră care-i apar la fel de reale ca, de pildă, tablourile de pe perete, himere pe care eu nu le cunosc, nu le văd şi prin urmare nu le pot înfrunta, vis-à-vis fiindu-i. Se-ncruntă cu ochi de oglindă în ceaţă şi-ntre firele spâncenelor îi apar depresiuni. C-o mişcare repezită, azvârle şerveţelul direct în centrul scrumierei de pe masă şi-şi freacă palmele de pantaloni, iar şi iar, cumva cu stimuli de nervozitate. Nu fumează, dar dac-ar fuma, ştiu c-ar face-o ca mânată de demoni, cu repezeală de dependent şi totuşi cu menţinută, inexplicabilă eleganţă. “Urăsc asta, oftează cu oftică şi eu nu ştiu dacă se referă strict la situaţia de faţă sau, generalizant, la întreaga ei viaţă. Nu înţeleg de ce tocmai eu trebuie să…tot ce vreau e să fiu fericită şi nu înţeleg de ce nu reuşesc, pentru că vreau, chiar vreau, doar că se pare că-s mereu în contratimp.” Și biata, draga de A. câtă dreptate are! E mereu  între două joburi, între două stări extremiste de spirit, între două drumuri contradictoriu-atrăgătoare amândouă, între două iubiri… E ca şi cum paşilor ei inegali, pururea alergători-n galop chiar şi-n timpul plimbărilor, nu le-ar fi sortit să calce decât pe bifurcaţii. Face ea ce face şi mereu are- sau ajunge să i se dea- de-ales, ei care e ca o trestie-n vânt de nehotărâtă chiar şi când vine vorba de-a se decide pentru o simplă gustare la ora prânzului. Și-n viaţă, ca şi-n faţa vitrinei de la autoservire, ezită inadmisibil de mult cu mângâiat de bărbie, ca un copil care nu ştie  ce arome din coloritul celor multe să-şi selecteze pentru cornetul triplu de îngheţată. Iar lumea din jur se plictiseşte s-o aştepte pe ea pentru care sfertul academic nu se măsoară în timpi reali, toţi de la vânzătoare şi până la şefi, prieteni, parteneri. A. nu-i omul ultimatumurilor temporale şi cu atât mai puţin al cornetului triplu, ea vrea toate aromele şi se revoltă cu zbateri de fluture în plasă de păienjen, neînţelegând de ce nu le poate avea. Pendulează cu precădere spre ceea ce doreşte la nivel de proprie lume imaginată şi (evident că) nu poate avea, uitând să arunce priviri şi înspre “comorile” agonisite-n realitatea vieţii cotidiene, pe care mâna ei, în loc să le conserve, le cedează cu tic inconştient necunoscuţilor cerşetori. De-asta ajunge, inevitabil, să sufere, lipsită fiind de echilibrul călit pe care doar deciziile luate asumat la ceas de criză ţi-l pot da. Iar în nopţile reci cu somn adânc, când telefonul începe să vibreze la 2 A.M., ştiu de dinainte de-a aprinde veioza de pe noptieră că e ea şi-n timp ce debrochez cu degete buimace ecranul, îmi doresc să pot face mai mult pentru A., să-i ofer mai mult decât susţinere verbală. Doar că n-am altceva ce. “Spune-mi tu, se roagă ca şi acum, cu voce uşor redusă tonal ca şi cum mi-ar cere să-i dezvălui un secret de importanţă capitală, spune-mi tu care mereu faci totul atât de bine, de perfect, cum să fac să-mi fie bine, să reuşesc în viaţa ast-a mea, să nu-mi mai scape printre degete nici succesul, nici starea de-mplinire, nici iubirea…? Haide, ştiu că trebuie să fie-o cale şi tu trebuie s-o ştii, spune-mi c-ai citit într-o carte despre asta, despre oameni ca mine…” Ȉmi mut privirea în lateral şi, ca întotdeauna, îmi muşc buza inferioară. Nu posed răspunsurile la întrebările ei, nici cărţile nu mi le-au oferit, elucindând ale său mister. Pot doar, cel mult, să intuiesc pe baza lecturii  atât: că e o visătoare inadaptată trăind revoltă de romantic înalt şi că, atâta timp cât nu acceptă schimbarea şi cornetul umplut pe bază de decizii, viaţa ei va fi aceeaşi, o eternă, amorfă aşteptare în faţa unei vitrine de autoservire. Ȉi spun. Dă din cap şi zice că da, aşa e, am dreptate, bineînţeles că am, ştie şi ea că trebuie să se schimbe. Dar se uită la mine din nou în felul ăla, cu irişi dilataţi îndreptaţi direct spre propria-i ficţiune, pentru ea atât de reală şi ştiu că deja a rejectat din memoria de lungă şi scurtă durată “discursul” meu. Ochii i s-au uscat cu dispariţie evaporată de ceaţă şi acum, pentru acum,  chiar (îmi) zâmbeşte, cu obişnuita-i veselie versatilă. “Comandăm nişte vin, ma cherie? mă întreabă cu expresia de “Vreau-să-uit-cât-mi-s-de-nefericită” şi dau din cap a acceptare, ştiind că discuţia-i  de-acum încheiată. Și…pot să aleg eu vinul?” Consimt iar.  A. chicoteşte ca Marilyn Monroe în zilele ei de glorie, îşi dă părul după ureche cu un gest ce-atrage privirea cu accente admirative a tipului în cămaşă albă scrobită de la masa vecină şi trage, cu mâini neliniştite, meniul înspre ea. Ȉl frunzăreşte şi-o văd cum se încruntă. Și-mi dă cu déjà-vu. Pentru că ştiu că biata, draga de ea nu se va decide asupra niciunui  soi de vin în următoarea  jumătate de oră şi mai bine şi că-n final, sub privirile exasperate ale ospătăriţei, tot eu va trebui să fiu cea care să dea verdictul final în comandarea băuturii.

Woman_legs_by_NickKoutoulas

Sursa imagine: http://www.deviantart.com/art/Woman-legs-152675274

Reclame