Gânduri pe hârtie CLXLI – Chestiuni de nuanţă

E o diferenţă de la romantism la clasicism (cel al firii îndeobşte feminine, nu al literaturii), nu mare cât- să zicem- un crater, dar cam atât cât îi trebuie pământului uscat să se hrănească printre crăpături de scoarţă când dă ploaia, iar această diferenţă generează nuanţe(le) de fineţe, acelea pe care necunoscătorii masculi le cataloghează nu arareori, cu brutalitate de exprimare, drept “fiţe de divă”. La fel, e o diferenţă (mică/mare?) între comportamentul pretins romantic, atât de stereotipizat în practici şi impresii eronate şi cel clasic(ist), care ţine mai degrabă de atitudine, de educaţie, de conştientizarea valorilor universale şi, în acelaşi timp, a celor personale, posedate. Romanticii visează deci la, clasicii aşteaptă să primească ceea ce bine ştiu- şi conştient- că merită. Romanticii sunt distraţi, fremătători, noncomformişti, bându-şi tăria în bodegi cu întuneric de conştiinţă şi de mizerie, fumând cu demonii la cot, nenorocindu-se prin aprofundarea şi mai adâncă a propriei nenorociri jelite, clasicii stau calmi, senini şi mereu eleganţi, cu raţiunea-n controlare, cu demnitatea de-a păşi numai în locuri în care se poate sta cu vertebre-ndreptate pe scaun şi unde ştiu că, deşi uneori-şi golesc fie şi-o jumătate de portofel pentr-un pahar cu vin,  nu  vor primi decât licoare băută de însuşi rafinatul Dyonisos. Romanticii vor să fie iubiţi cu exaltări spontane, cu efuziuni de pasiune care să(-i) răvăşească, clasicii apreciază înainte de toate respectul, deferenţa, constanţa. Ei au nevoie de loialitate, nu de cineva care să-şi aducă în minte existenţa lor din vreme-n vreme, cu pauze. De un boboc singular de floare întins la vremea potrivită, nu de un buchet doldora oferit cu mâini nesincere şi motivate de intenţii carnale. De nişte cuvinte simple rostite crezând în ele şi în adevărul lor, nu de fraze emfatice, pompoase care să gâdile ego-ul fără senzaţie provocată, doar la nivelul unei artificializate flatări “din gură”. De o tovărăşie în care însoţitorul să le fie egal sau chiar întrucâtva superior pe palier de intelect, să-i motiveze în evoluţie sau chiar să (le-)o provoace făr-a simţi începutul, ci doar ulterior  efectele, nu de companieri  de care să-i lege strict atracţia celor cinci simţuri, efemeră şi  insuficientă pe termen lung. De nişte urechi care să le-asculte nedeformator punctul de vedere, argumentat până chiar şi în detalii ca o pledoarie şi care să ţină cont de el, nu de oameni care să încerce restrictiv să ia decizii în numele lor, asumându-şi eronat că le cunosc firea şi ştiu cam ce ar vrea doar din presupoziţii. Nu sunt nişte oameni tocmai uşori, clasicii ăştia, au raţiunea de a fi şi orgoliul de a exista şi îndârjirea de a-şi apăra propriile legi, fie că-s scrise concret sau existente doar la nivel mental(itar). Iar dacă o cineva- o persoană oarecare, de la omul cu care împart scaunul în microbuz şi până la prieteni sau chiar jumătatea de sex opus- face greşeala- frecventă şi echivalând cu primordialitatea păcatului originar- de a cataloga un clasic drept romantic, se vor simţi mai ofensaţi decât că  li s-ar fi aruncat în pielea obrazului cu noroi dezgheţat. Poate de aceea nu-i acceptă în perimetrul vieţii lor decât pe alţi, asemenea lor, clasici. Iar alţii întrucâtva ca ei, care să aibă conştiinţa sinelui şi voinţa de evoluţie, se dovedesc prea rari, prea puţini numărabili într-o existenţă, aşa că oamenii clasici în personalitate sunt (cam) însinguraţi. Spiritual. Că-n rest, cel puţin social vorbind, stau zi după zi  umăr la umăr cu indivizi neîncadrabili în curente (estetice, desigur) şi-atât de involuţi încât nu-s în stare să ofere nu un buchet de ghiocei- prea scump!, dar cel puţin un “La mulţi ani, băi, femeie!” de 8 martie ăleia pe care, chipurile, o iubesc de nu se mai poate. “Fiţe de divă”, oare? Eu le-aş numi mai degrabă “fiţe de clasic” şi sunt ah!, aşa mândră de mine că le am.

1

Sursa imagine: http://farm9.staticflickr.com/8433/7573611524_27ba1f784a_b.jpg

Reclame