Gânduri pe hârtie CLXXXVII- Criza de râs

Criza de râs începuse într-o sâmbătă după-amiază la 16:18, ora ceasului digital Panasonic de pe frigider. Stătea singură în bucătărie, cu storurile trase pe jumătate şi mânca cu înghiţituri mici, anevoie, orez cleios şi rece dintr-un recipient de plastic când i se pusese ceva ca un nod de mărimea unui pumn încleştat de bebeluş în gât şi începuse atunci să râdă cu hohot nestăpânit, vibrant între pereţii căptuşiţi cu gresie ai încăperii. Scăpase furculiţa dintre degete în graba de a-şi duce mâna la gură, să se convingă dacă “ha-ha-ha”-urile acelea răguşite erau într-adevăr ale ei, emise de propriul său aparat fonator. Ȉşi pipăi buzele deschise, dinţii, limba, îşi băgă arătătorul împins pe gât până-nspre amigdale şi deduse că da, însăşi ea era emiţătorul, ceea ce o miră nespus, pentru că nu îi stătea deloc în fire să râdă aşa, lipsit de eleganţă sau de limite, ca un taximetrist-birjar la propria sa glumă deocheată.Inspiră adânc, ca la sughiţ şi încercă să se liniştească, dar constată că nu-şi putea închide gura, nici înăbuşi râsul care-i umplea cavitatea bucală ca o a doua salivă, aerată. Se ridică de pe scaunul fără spătar  şi începu să se plimbe cu paşi mari, prin casă, hohotind ca o locomotivă dintr-acelea cu aburi cum circulau pe vremuri. “De ce râd, se întreba ţinându-se cu mâinile de uşoara curbare-a abdomenului, de ce râd dacă nu mi se pare nimic într-atât de amuzant încât să râd, dacă nu e nimic de râs aici?” Se trânti pe canapea şi dădu drumul la televizor, pe un post care transmitea în direct ştiri decepţionante. Pisica cea grasă veni să i se cuibărească ca întotdeauna în porţiunea de-mbinare-a coapselor şi ea o mângâie uşurel pe cap, c-o mână zguduită de febra râsului. Pe la 19:30 sosi acasă şi logodnicul ei, cu trandafiri albi şi şampanie ca să sărbătoreasca avansarea- atât de aşteptată- de la locul de muncă. O sărută lung şi ea râse, era roşie la faţă ca o pătlăgică si respira greu, cu plămâni obosiţi ca după maraton şi dâre de umezeală sărată  în colţurile ochilor. Mâncară cina italienească pe care el o comandase,  făcură apoi dragoste şi ea râsese tot timpul, chiar şi când îi acoperise gura cu a lui îi simţise nestăpânit hohotele pe buze, aşa c-o   întrebase ce-i în neregulă, doar că ea râsese iar şi dăduse din umeri, abia reuşind să îngaime sugrumat un “Nu ştiu, nimic” pe care-l murmurase iar şi iar şi iar. El o ţinuse câtva timp în încheietura braţului, jucându-i-se-n păr c-un soi de tandră exasperare a masculului când e pus în faţa unor probleme prin natură feminine, dar tresăltarea permanentă a trupului ei era deranjantă pentru somn, aşa că-i întorsese gol spatele şi nu peste multe minute dormea dus. Rămasă întinsă pe spate, ea continua să râdă cu ochii pironiţi de tavanul semiobscur. “Uite cum tulbur liniştea nopţii, îşi zise, fac zgomot mai ceva ca pechinezul babei de la 3 acum două seri când urla la lună, să-mi fie ruşine!” Adormi greu, chinuit, vreo jumătate de oră înspre dimineaţă şi-n vis visă că râdea în mijlocul unei arene de teatru roman, înconjurată de clovni care hohoteau galben în batistă şi de animale exotice care şi ele se hlizeau dezmăţat pe a lor limbă necuvântată. Se trezi violent, scuturată de frisoane asudate şi de râs. Lovi cu osul cotului noptiera şi vaza de cristal bohemian îşi prăbuşi apa şi adăpostiţii trandafiri albi pe parchet, cu zgomot de spart. Râse  tare- un hohot, două, trei, patru, ∞. Aranjându-şi cravata cu picăţele roşii în faţa oglinzii de la şifonier, logodnicul ei îi aruncă o privire dezaprobatoare peste umăr. “Credeam că are să-ţi treacă “dispoziţia” până azi.” “Nu-nu…vreau. Să. Râd…” “Atunci opreşte-te şi  gata.” Făcu ochii mari, ca pisica lor cea grasă când o certau pentru nesupunere şi încercă. Se opri, ţinându-şi respiraţia. O secundă mergând vertiginos, promiţător spre cea de-a doua. Apoi  reîncepu, cu la fel de mult patos zguduitor de oase încărnate: ha, ha, ha. El îşi dădu cu ofuscare ochii peste cap şi plecă la serviciu. “Știi, nu eşti amuzantă şi nu e amuzant.” Știa şi ea. Se ridică din aşternut, netezi patul, hrăni pisica, îşi făcu cafea şi-o bău fierbinte de să-i ardă cu daune fie şi ireparabile aparatul vorbirii- doar-doar o amuţi. Ȉn baie la machiaj, observă că avea ochii spre tulbure şi muşchii feţei înţepeniţi d-epuizare. Dădu un search pe Internet înainte de-a pleca la muncă, dar nu găsi precedente la “cazul” ei, nici măcar întrebări stupide pe tpu. La birou, toţi mergeau balerineşte în vârf de pantof  lucios şi cu capul plecat- şeful era “în dispoziţii”. Râzând aproape cu disperarea disperatului când îşi cunoaşte, fatidic şi (pre)vizionar soarta, se apucă de lucru. Căuta să-şi înăbuşe în tuse prefăcută chicotelile, dar să pretinzi ceva ce nu e era greu şi nimeni nu (o) credea. După-amiază, şeful convocase pe toată lumea în sala cea mare de şedinţe, pentru a anunţa un set de noi măsuri de redresare-n actuala criză. Vorbea preocupat şi cu gesticulaţie de om important când îi desluşi-n mulţime râsul răguşit de viu şi chipul congestionat de înroşeală. “ Ți se pare amuzant, fetiţo, răbufnise cu pumn în masă de mahon titanul, eu reduc aici drastic salarii şi refac contracte şi tu îmi râzi aşa, senin, în faţă? Nu, eu n-am nevoie de angajaţi ca tine, aşa…aşa iresposabili şi neserioşi,  să ieşi afară!” Făcu ochii mari, ca pisica cea grasă de acasă când o certau pentru nesupunere, se  ridică şi ieşi, cu buze curbate a sunet nearticulat si cu ochii cu tuş umezit de neînţelegere nedreaptă. Mai târziu, pe-o bancă-n parc la înserare, se întrebă cu cap în mâini dacă nu cumva înnebunea, căci nu mai auzise-n viaţa ei întreagă de cineva care să râdă neîntrerupt o zi şi-o noapte aşa, par-à-coups. Un copil îşi scăpă mingea la picioarele sale, i-o-ntinse şi el îi zâmbi ştirb, molipsit de râsul ei cu dezvelire largă de dinţi, însă mama lui îi înşfăcă posesiv mânuţa şi-l trase de acolo, aruncându-i peste umăr că ce-i cu atâta familiaritate veselă  pentr-un copil necunoscut, e dubioasă rău. Se-ntoarse-acasă  cu un soi de frică imaterială-n vintre, gata să recunoască că are o problemă şi să ceară ajutor. “Iar râzi, se-interesase el ronţăind popcorn cu miros greţos de extra-unt în faţa LCD-ului, n-ar fi atunci mai bine să te duci să dormi la un hotel până ce-ţi trece?…C-aseară ţi-am auzit hohotirea chiar şi-n vis şi nu m-am putut odihni ca lumea, azi m-am simţit de-a dreptul obosit…” Făcu- pentru a câta oară?- ochii mari, ca pisica lor cea grasă când o certau pentru nesupunere, se  ridică şi ieşi, cu buze curbate a sunet nearticulat si cu ochii cu tuş umezit de neînţelegere nedreaptă. De dus se dusese însă la (un) spital şi-n sala de urgenţe cu scaune ocupate până la ultimul se (holbaseră) uitaseră toţi pe furiş la ea, şuşotind ceva despre- în limbaj popular- “probleme la mansardă”. Un doctor cu halat şi păr alb o primi-n cabinetul duhnind a eter sterilizat şi-a boală şi-o îndemnă, obosit, să-i spună de ce suferea. “Râd, răspunsese presându-şi capul de piept cu tot cu gât, râd şi nu se mai…opreşte.” Medicul o privise sceptic pe deasupra rotunjimii ochelarilor, abia muşcându-şi ironia vorbelor ce-i stăteau pe pori de limbă, dar când ea insistă cu ceva mai mult decât disperare o trimise să facă un set de radiografii- totul era mai mult decât perfect-funcţionabil- şi-i prescrise nişte pastile să le bea asezonat c-o perioadă de repaos. “E stressul, cel mai probabil de la el e, domnişoară…o dereglare temporară de hormoni, ceva…Și dacă tot nu trece, pune-ţi pumnu’-n gât şi muşcă(-l) tare, tre’ să înceteze.” “Dacă mă opresc, am să mor, domnule doctor…” “Prostii, domnişoară, cum să mori (doar) din aşa ceva?! Hai, du-te, te-odihneşte şi-ai să vezi c-are să fie bine…!” Ȉşi luă reţeta de la o farmacie cu program non-stop prost luminată şi apoi se merse la un hotel- cel mai apropiat. Intră făr-a mai număra cu ochii stelele. Luă o cameră, chircindu-se crispat sub studierea amănunţit-a fetei de la recepţie şi se trânti pe patul tare cu tot cu hainele- elegante- de zi. Râse ca şi în noaptea trecută, tare, doar că scrutând un alt tavan, străin. Bău o pastilă şi aşteptă, miraculos, liniştirea trupului care nu venea. Era aproape ora 04:18. Ȉşi aminti atunci sfatul doctorului cel cu ochelari de Harry Potter demodat şi cu, disperarea disperatului când îşi cunoaşte, fatidic şi (pre)vizionar soarta, se agăţă de el ca de un (ultim) punct de sprijin. Ridicată-n şezut, îşi strânse mâna-n pumn cu putere încrâncenată de bebeluş căruia i-au întârziat ora mesei şi-ncet, aproape cu lentoare, îl duse înspre gura rânjind rânjită cu ruj şters.Ȉşi înfundă cu el traheea şi muşcă, tare, aţâţat. Respiră o dată. Simţi un hohot în gât, urcând şi muşcă şi mai aprig, până la pragul sfâşierii de carne.Muşcă iar şi iar şi iar, cu încăpăţânare, până când nu mai ştiu concret ce vâjâia- urechile-i, sângele-i, aparatul respirator. Făcu iar ochii mari, ca pisica  cea grasă de acasă când o certau pentru nesupunere, se holbă cu cap la 45 de grade la lustra în formă abstractă de pe tavan şi-apoi căzu cu trup vlăjuit pe perne. Nu mai râdea acum, nici măcar un singur chicot. Ah, binecuvântată, regăsită linişte.

…Când o găsir-a doua zi la prânz, părea că, în sfârşit, doarme făr-a se mai visa în arenă. Ambulanţa veni rapid, apelată de aceeaşi recepţioneră curioasă de aseară, acum isterică. La spital era acelaşi medic cu halat şi păr alb. O privi trist şi oarecum mirat pe deasupra sacului, negru, impersonal şi descheiat, de plastic. “Carevasăzică, avea dreptate domnişoara…Dacă se oprea, murea. Ce caz curios…! Și totuşi, oare de ce râdea?”

Anne-Hathaway-Laughing-By-The-Fireplace

Sursa imagine: http://mrwgifs.com/wp-content/uploads/2013/07/Anne-Hathaway-Laughing-By-The-Fireplace.gif

PS. Prima zi de Paşte a venit cu neaşteptată  inspiraţie, aşa ca (v-)am scris asta- o seminuvelă dacă  musai e s-o încadrăm într-o specie literară. Enjoy 🙂

Reclame