Gânduri pe hârtie CLXXXV- Ordinaritatea scriiturii mele

Scriu cu uşurinţa cu care nu reuşesc niciodată să păşesc elegant pe tocuri de 15 de stilleto roşii Louboutin şi cu dezinvoltura pe care niciodată nu reuşesc s-o afişez în rochii vaporoase la petrecerile din “lumea bună”, când ar trebui să mă simt prinţesă între voaluri şi eu tot ce îmi doresc e să mă reîntorc la imunditatea zdrenţelor de zi cu zi. Cu uitarea pe care nu o capăt niciodată seara când mi se pleacă obosit capul pe pernă jinduind la somn cu vise deconectatoare mai devreme de  “AM”-ul orei 2 şi cu energia pe care cofeina unor multe ceşti înnegrite de cafea îngurgitate fără respiro nu mi-o varsă cu debit în sistemul intravenous ca pe hormoni. Cu seninătatea  psihologică căreia nu-i ating zenitul  nici chiar  în timpul celor mai liniştitoare zile de odihnă iarna când totul e paralizat în ghips şi n-ai decât să stai şi să respiri la gura focului şi cu luciditatea la care niciodată nu fac apel salvator când mi se pune-n mâini balanţa-nclinătoare-a deciziei şi alegerea-pururea o problemă cu variante multiple de răspuns- îmi zâmbeşte cu falsă indulgenţă, ca un şef ce nu acceptă ezitarea subalternului. Cu siguranţa pe care vocea mea, obişnuită cu tăcerea firii, n-o capătă niciodată în cadrul unui discurs oral de teama de-a nu atrage-asupra-i ridicolul erorii şi cu limpezimea la care ai mei ochi, nevizionari şi totuşi artişti, nu fac apel când dragostea îşi plimb-ademenitor umbra pe la colţ de suflet femeiesc. Cu zâmbetul- trist sau vesel, oricum nicidecum crispat- cu care buzele mele nu se-ndeletnicesc nu din rigiditate, ci mai degrabă dintr-un dispreţ-lăuntric şi mocnind- privitor la comoditatea incult-a vieţii celei cotidiene în care se trăieşte atât de ancorat şi cu extazul cel de vârf de culme de care nu m-apropie nici un parfum Channel, nici o poşetă originală Prada, nici un inel cu diamante cu inscripţie Tiffany’s&Co. Cu dăruirea pe care nu am nici măcar într-un proiect a cărui idee- strălucită- îmi aparţine, căci  s-a născut prin rupere din mine şi  cu iubirea pe care niciodată n-o dau pe toată celor din jur, din credinţe superstiţioase c-ar fi cumva prea multă sau prea caldă şi presiunea ei cu aburi i-ar sufoca stânjenitor. Cu eliberarea la care nu acced nici dacă rup fâşii coşuri întregi de hârtii mâzgălite sau sparg cu neputinţă de restaurare toată porţelăria din vitrina unei doamne-conservatoare-n vârstă şi cu încălcarea sfidătoare-a limitelor pe care, zi după zi şi după zi, le respect c-o fidelitate de patruped pentru mâna care, odată, pe o ploaie cu torente, i-a fost întinsă cu milă şi cu pâine. Și totuşi, revolta e mare, dispreţul pentru mine însămi şi mai şi căci, cu toate zbaterile-mi spasmotice de peşte care încearc-a-şi sparge bula icrei, nu simt că ceva s-ar schimba, că m-aş îndrepta, ca direcţie, spre altceva. Originalitatea mea e o pseudo-originalitate, nici măcar a ideilor, ci doar-şi din păcate- a formei. Nu comunic nimic nou. Toate s-au mai scris, toate s-au mai spus. Ȉnainte. Asta înseamnă că au mai fost şi alţii ca mine, înainte? Și dacă da, ce s-a ales de ei? Au reuşit să-şi spargă icra şi să se strecoare, liber, inovator, în adevărata mare? Sau scriitura lor a lâncezit în stadiul ordinar de flagelată până când n-au mai existat bacterii din care să se hrănească şi atunci s-a stins cu-anonimat, de nu i-au pus nici măcar un ciot de cruce lângă creştet…?

PS. Mi-e groază de răspuns, căci îl presimt putrezit în cavitatea unei moluste.

a_living_fossil_by_crashingtokyo-d3bfqpp

Sursa imagine: http://www.deviantart.com/art/A-Living-Fossil-200608765

Reclame