Gânduri pe hârtie CLXXXIV- Much “Patul lui Procust”, such revelations

“-Ȉn mod paradoxal, definirea stărilor mele interioare şi a poveştilor personale de viaţă s-a făcut prin mijlocirea cărţilor, prin interferenţa ficţiunii lor în propria-mi istorie existenţială. Citit la momentul oportun sau chiar ulterior lui, un roman poată fi cheia potrivită dacă nu pentru a explica indirect, prin ale sale personaje, de ce simţi ceea ce simţi şi cum s-a ajuns la asta, atunci măcar pentru a te ajuta să-ţi conturezi o idee, să ai un punct de plecare înspre sugestii, răspunsuri, soluţii. Dai uneori peste pasaje atât de edificatoare ca sens că-ţi pare aproape ca un făcut cât de bine se pliază conţinutul lor pe linia de existenţă din propria-ţi palmă. Mi s-a întâmplat întâi demult, în prag de-adolescenţă, cu Lorelei a lui Teodoreanu şi-acum, mai nou, cu proaspăt-recititul Pat al lui Procust. Ce-mi place în mod special  la Camil Petrescu e perspectiva poveştilor de dragoste, niciodată simple, niciodată cu parteneri care să (se) iubească egal, întotdeauna implicând în curs orgoliul înăbuşitor de atâtea alte sentimente…De dat-aceasta, mă definesc situaţional, perfect cuvintele din penultima scrisoare-a lui Ladima către infama Emilia : “Ca să sufăr, ar trebui să mai am orgoliu…să mai fiu în stare de iluzii…Să te mai iubesc…Dar asta nu mai e cu putinţă, deşi îţi pândesc poarta şi gesturile, deşi te aştept şi îmi aranjez viaţa aşa cum îmi e, după tine…Ceea ce simt eu pentru tine nu e nici dragoste, nici ură…E ceea ce simte somnambulul pentru lună…Ȉncolo nimic…” O ţin aşa de- cred- doi ani de-acum întregi, ani pe care i-am fructificat din plin în plan profesional şi i-am făcut colb mărunţit în celălalt, cel personal. Conservatorismul meu şi trăinicia unor sentimente cu rădăcini de mangrove m-au făcut să cred c-ar fi putut fi încă iubire sau, oricum, ceva reminiscenţe ale acesteia. Acolo unde nu e loc de ură, îmi ziceam, nici chiar când toate circumstanţele o justifică ca pe cea mai indicate dintre sentinţe nu poate fi, prin antiteză, decât dragoste. Ȉncăpăţânată, ascunsă înăbuşit de ochii lumii, nejustificată rational – şi totuşi- dragoste. Știu, viziune de om clasic get-beget, care poate trăi şi ani seculari cu pasiuni domolite-n piept, concentrându-şi însă eforturile întru ziua eliberării lor. Mereu, mereu mi-am călcat strâmb pe gleznă când mi se strecura, răsărit în minte.Relaţii ratate pentru că în atingerea altora o căutam, cu inconsecventă inconştienţă, pe-a lui. Reuşite personale cu răsunet care să atragă atenţia admirativ-a grupului nostru de prieteni şi implicit, pe-a sa. Uneori mi se-ntâmpla  să stau la o masă plină de chipuri familiare sau pe un scaun în autobuz sau într-o bancă de mijloc de clasă la un curs şi dintr-o dată întorceam în spate capul, cu furnicături de deja-vu în piept şi-n gât, din cauza numai a gândului că mi-aş fi dorit, poate, la nivel senzorial, să se metamorfozeze acolo şi să mă surprindă. O vorbă inofensivă de-a lui, o propunere spontană, vocea sa masculinizată în receptorul telefonului şi era ca şi când cineva mi-ar fi strecurat cu pumnul arcuri de pix în pantofi şi-n suflet. Mă văd acum retrospectiv şi-mi dau seama cum am colindat cu pas jalnic de Ladima străzile oraşului care era şi al lui, cum am privit cu ochi de Ladima orice situaţie, plecând la crâmpeie de furie şi întorcându-ma mereu-napoi la domolirea furtunii, cum m-am lăsat disputată, ca Ladima, între inteligenţa pe care ştiam că o posed şi atracţia, câinesc-plouată, înspre ceea ce aş fi vrut să fie cel mai ideal(izant) dintre sentimente. Era perioada de aşteptare, de hoinăreală, delirul conştient şi controlat al firii. Ah, şi când te gândeşti că m-am comportat identic lui Ladima şi l-am iubit cu paradoxul iubirii lui Fred Vasilescu pentru doamna T. ! Știa şi nu ştia, credea c-un soi de speranţă amară şi totuşi se îndoia c-ar fi fost mai mult decât un joc din partea mea. Evitam astfel consecinţele, privirile iscoditoare ale societăţii, eventuala (lui) respingere? Știu sigur că da. Era bravada, nevoia mândră de-a nu ceda cel dintâi în faţa-circumstanţial-advearsativă- a celuilalt, de a nu-i da (o-nchipuită) satisfacţie  să ştie c-are, asupra-ţi, putere. Adică, dacă îi trece cumva prin cap s-o (şi) folosească? Mai bine să-ţi refuzi cu zâmbet ironic  ceea ce te-ar putea face să pierzi controlul decât să te dai lui. Rămâi cu iluziile şi crezi că-ţi e de-ajuns. Apoi vezi că nici în stare să le mai “produci” nu mai eşti, că foaia- de hârtie sau a minţii- surâde ea cu ironie albă, nemaiexistând în real miraje care să alimenteze creativitatea mâinii creatoare…Din cauza asta, Ladima s-a sinucis. Din cauza asta, Fred Vasilescu a tăcut până în ceasul morţii lui, cu simţămintele pentru doamna T. îngrămădite-ntr-un aval de venă. Din cauza asta, eu…Ȉncă cuget la ce voi face. Și nu pot să nu mă întreb paradoxal: când nu mai e iubire şi n-a fost niciodată ură, ce rămâne? Și răspund: nostalgia unui trecut ale cărui obişnuinţe le-ai însuşit, ca om, şi le-ai asimilat cu simbioză. Fascinaţia incontrolabilă a unui somnambul pentru rotunjimea lunii, pe care nu poate s-o fixeze cu privirea fără s-o idolatrizeze şi să i se dea ei. Necesitatea de a pune punct final acolo unde totul a rămas suspendat în neclaritatea unor trei negre puncte de suspensie, punct (d)încolo de care să nu mai poate fi nimic.

-Domnişoară, aici eşti la Grupul Alcoolicilor Anonimi, nu la un club de dezbateri literare… Ce Dumnezeu, mai cenzurează-te şi tu puţin, nu vezi că-i faci să vrea să pună mâna pe alcool din nou, de deprimare?

-Mă scuzaţi.Cred că iar am dat prea multe pahare peste cap înainte să vin aici. Nu ştiu ce pun în ea de la centrală, dar zilele-astea literatura se dovedeşte o apă destul de tulbure pentru stomac, cade prea greu…”

E_Lovers_by_johnnyjinx

Sursa imagine: http://www.deviantart.com/art/E-Lovers-7376197

PS. N-am vrut să scriu textul acesta şi cu atât mai puţin să-l public. E pentru prima oară când ceva scris de mine mă poate face să-mi fie teamă –vorbind ipotetic, bineînţeles- de propriile-mi cuvinte. Și nu e nici măcar reuşit sau bine scris…E doar un joc cu frazele, înşelător. Ah, aproape că-mi doresc să poţi vedea  dincolo de el…

Reclame