Gânduri pe hârtie CLXXXII – Căprioare, gheaţă şi-un semafor

Picioare subţiri de căprioare pe gheaţă, mi-am luxat sufletul de-a ajuns strâns blocat între atele. Semaforul era verde, apa de deasupra capului era colorată în roşu de clor(ură), ţi se deşira galben aura de pseudo-teuton ca îngheţata topită dintr-un cornet şi ceasul biologic era, ca întotdeauna, setat pe ora incorectă, cu mult întârziată. Ne grăbeam? Nu, doar patinam testând echilibrul gravitaţiei din interior şi din afară, punându-le, copilăresc, în competiţie. Nu le plăcea să se înfrunte. Erau căderi multe. Clorul ardea sângele. Pe întinderea de gheaţă, focul din atele mirosea a tămâie şi-a iradieri de şofran. Îngheţata se scurgea lasciv în ţurţuri printre degetele teutonilor care nu se mai puteau ţine de mână. Sufletul se prăbuşea cu echilibrul, ca-ntr-un efect de domino la scară largă. Între ele era relaţie de interdependenţă. Şi nicio căprioară nu mai avea curajul să păşească pe gheaţă, de teamă să n-o deposedeze de picioare. Aşa ca le  vedeai în şir cu maşinile la semafor, aşteptând nespus miracolul unei portiere deschise. Doar că nu dădeai prea des de filantropi iubitori de animale şi mai ales, nu dădeai de ei în cel mult 70 de bătăi secundale.

deer2Sursa imagine: attic.areavoices.com

Reclame