Gânduri pe hârtie CLXXXI – Iubire şi stropi de noroi

M-am săturat de  orice  tip de manifestare din Social Media  în care indivizii îşi (de)plâng melodramatic  dragostea pierdută/ eşuată sau şansa ratată la fericire cu o atitudine din aceea de “vai, ce mi s-a întâmplat mie, dar uite, sunt încă aici, sângerez  de broken ce sunt, dar încă stau în picioare pentru că sunt un om puternic!”- însoţită bineînţeles şi de un limbaj pseudo-elocvent. Manifestarea tipului acesta de “ nobilă suferinţă publică” nu numai că nu-mi trezeşte perlocutiva compătimire admirativă  faţă de persoana în cauză, dar mi-o face imediat antipatică, ca şi când discursul ei ar răsturna-o nu de pe un soclu, dar de pe poziţia de egalitate în care o plasez incipient în raport cu mine. Că prin acest tip de post-confesiune cu auditoriu de tip virtual se eliberează nişte tensiuni, frustrări, dureri etc.  înţeleg, o înţeleg la fel de bine ca şi  faptul că scrisul e cathartic, dar să tranformăm procesul “spunerii” scrise  într-o spălare de lenjerie intimă  în faţa unei “audienţe” care te citeşte mi se pare un act de trivialitate  înjositoare la adresa propriei persoane. Suferinţa, la nivel teoretic, nu e un lucru  tocmai uşor de suportat, dar mila  şi periatul cu vorbe înţelegătoare pe creştet nu reprezintă un leac  miraculos pe care să-l aplici peste rana pe care cineva-un El sau o Ea- ţi-a crestat-o. E mai demn, mi se pare, să plângi în tăcere dacă tot vrei să (te) plângi. Să îţi lingi rănile în patrulaterul intim al  camerei tale, fără  cârd de spectatori, decât să oferi reprezentaţii inutile în faţa unui public pe care, hai să fim sinceri, îl caracterizează atât de fidel nepăsarea. El/Ea n-o să se întoarcă la tine dacă scrii despre  ce-aţi avut şi cum dintr-o dată totul s-a dus de râpă, ba chiar o să zâmbească ironic într-un colţ când va citi şi te va cataloga drept slab/ă de caracter sau poate chiar disperat/ă  prin dependenţa ta faţă de a sa persoană. Aşa că, stai încordat/ă de-ar fi să-ţi înţepenească  coloana  pân’ la ultima vertebră, dar nu te deconspira tu pe tine însuţi, nici chiar în faţa unor ochi cândva familiari. Poate că da, nu ţi s-au vindecat complet leziunile sentimentale, dar dacă alegi scrisul ca modalitate de eliminare a puroiului afectiv, fă-o fie într-un jurnal personal, fie adoptând o manieră estetică de redare a ideilor. Nu te abţine de la nimic, varsă  furia în valuri  pe foaie şi tot spectrul sentimentelor pe care o anumită  serie de evenimente le-a trezit în tine, dar fă-o cu stil şi cu grafeme plastice. Pentru că  e de mai mare efect o exprimare (auto) ironică, metaforică, aluzivă  decât să te “spargi în figuri” c-un ton direct, slinos şi banal-lătrător. Altminteri,  “textul” tău nici măcar nu se poate numi compoziţie-ficţională ori ba; e noroi.

06abdf621421e2f27f2e901255ec8c4d-d5cdx8o

Sursa imagine: http://www.deviantart.com/art/Through-the-Mud-323135880

Reclame