Gânduri pe hârtie CLXXVIII – Despre veridicitate şi deictice temporale

Vorbim mult, dar nu spunem nimic decât aceleaşi lucruri repetate iar şi iar până devin automatice şi-şi pierd semnificatul, prefăcându-se-n deictice de umplutură. Spunem cuvinte prea mari, prea pompoase, învelim în poleiala lor banalităţile vieţii cotidiene şi le livrăm pe urmă celorlalţi ca şi când le oferim cine ştie ce inestimabilă comoară şi nu pietre de moară. Ne însuşim vorbe mari şi le utilizăm cu mult prea multă uşurătate, în contexte inadecvate al căror presupus special îl preschimbăm, astfel, în ordinar. Rostim „pentru totdeauna” şi „ până ce moartea ne va despărţi” şi „te iubesc” cu voce care nici măcar nu vibrează, ca un reflex mecanic aproape, le lăsăm să se strecoare printre buze fără a crede cu adevărat în ele şi-apoi, tocmai fiindcă le slobozim aşa uşor, le constatăm lipsite de însemnătate, ca nişte coji de ou spart din care s-a scurs şi gălbenuş şi albuş şi promisiunea unei noi vieţi posibile. Spunem ceea ce vor ceilalţi să audă, ceea ce le face plăcere sau ne asigură nouă o existenţă liniştită în care nimeni să nu ne bată la cap, dar oh!, cât de puţin coincid aceste spuse cu ceea ce simţim cu adevărat în noi, cu felul nostru interiorizat de a gândi şi de-a ne raporta la lume! Limbajul de lemn e-n floare, buruiană cu boboci plini cu polen de „vrăjeală”  crescând pe toate marginile de drum de-o culege care cum apucă, căci aparent ne pricepem toţi la scris şi la bătut câmpii în aforisme aberante care sună bine fără a comporta însă vreun sens. Poate că ar trebui să lăsăm naibii banalităţile deoparte, mă gândesc, să spunem lucrurile aşa cum le gândim, simplu şi simplificat. Direct la obiect şi fără învârteli atomice în jurul cozii. Poate ar trebui să uităm complet de zicala aceea cum că „românul s-a născut poet” şi să nu mai încercăm să frapăm/flatăm/epatăm când nu e nici cazul, nici circumstanţa, căci poţi spune multe şi cu vorbe restrânse numeric. Să nu ne mai jucăm cu ceea ce vrem să transmitem, pentru a nu mai exista apoi posibilitatea interpretărilor eronate şi subiective şi necesitatea retractării celor spuse ori redefinirea lor. Dacă vorbeşti strict pentru acum, pentru momentul prezent şi cu niciun scop egocentric de a arăta auditoriului cât eşti de lingvist, nimeni nu te va mai putea blama apoi şi nici tu nu va mai trebui să vii cu scuze jalnice de genul „m-am pripit”, „m-am gândit mai bine” etc. Căci în viaţă nu e totul despre a produce un efect asupra alocutorului. Iar tu, când spui senin „pentru totdeauna”, îl minţi pe faţă, pentru că nu-i poţi garanta eternitatea. Nu-ţi stă în putere nici măcar să-i promiţi ziua de mâine, dat fiind faptul că nu ştii, n-ai cum să ştii dacă mâine vei mai simţi la fel sau dacă măcar va mai exista un mâine pentru tine sau pentru el.  E frumos mirajul lui „pentru totdeauna”, dar nu real, e pur şi simplu îmbătare cu apa rece a iluziilor şi-a entuziasmului de început. Tocmai de asta, hai să ne limităm la azi. E mai credibil aşa. Azi (te) iubesc. Azi simt aşa. Azi cred aşa şi-acţionez ca atare. Mâine nu ştiu. S-ar putea să-mi schimb părerea sau s-ar putea să nu. Dar vezi, tot ceea ce e proiectat în viitor e vag şi ireal şi-atât de incert că pare aproape…minciună. „Mâine-le” nu(-mi ) garantează nimic. „Azi”-ul însă e totul şi(-mi) dă totul. Aşa că dacă vrei totală veridicitate, întreabă-mă azi pentru azi şi mâine pentru mâine. Promit să fiu sinceră, clară şi precisă.

Today__s_Youth_by_DangerDogSursa imagine: http://www.deviantart.com/art/Today-s-Youth-41760201

Reclame