Gânduri pe hârtie CLXXVII- Despre lucruri devenite de „neatins”

Când aveam undeva la doisprezece- treisprezece ani, mama m-a chemat într-un ajun de Crăciun în bucătărie şi m-a rugat s-o ajut să taie rahatul în bucăţele mici aşa, ca pentru cozonac. Mi-a dat apoi un cuţitaş, cel mai neascuţit de prin casă ca nu cumva, cu inveterata-mi neîndemânare, lama să interacţioneze ascuţit cu degetele şi m-a lăsat să-mi văd de treabă cum oi şti mai bine. Şi mi-am văzut. Doar că eram copil prin definiţie şi tot definiţia mă făcea să fiu, ca şi copil, pofticioasă. Aşa că am ciopârţit rahatul în bucăţi inegale ca mărime şi inestetice ca formă  din care am mâncat, cu entuziasm lacom, o cantitate considerabilă. Până mi s-a făcut rău de la stomac şi am ajuns ca, de atunci, să nu mai suport nici să văd ăst desert turcesc în faţa ochilor, darămite să-l mai şi gust.

Când aveam undeva la optsprezece ani,  m-am îndrăgostit nebuneşte şi complet neîntemeiat de un tip pe „Need you now” a celor de la Lady Antebellum, pe care întâmplarea a făcut-o să fie prima melodie ascultată împreună din perioada cea cu „butterflies in the stomach”. Îmi descopeream pe atunci feminitatea, dezvoltasem o fascinaţie pentru răsăriturile prinse pe malul mării  şi începeam să capăt gustul ieşirilor nocturne când te întorci acasă în zori cu machiajul scurs, rochia şifonată de la dans şi nisip în pantofii cu toc de doisprezece, aşa că în tot acest cadru al vieţii trăite la maximum care se prefigura incitant, mi s-a părut că dragostea s-ar încadra şi ea perfect. Doar că eram, prin definiţie, în stadiul tranzitiv de „not a girl, not yet a woman” şi tot definiţia mă făcea să fiu, ca şi copil-femeie, spontană şi olecuţă naivă. Aşa că într-o dimineaţă de vară când soarele răsărea deasupra mării toată chestia cu îndrăgosteala s-a dus naibii, iar eu, tot drumul către casă într-un microbuz gol al cărui nene şofer  se uita la rochia mea elegantă şi mă întreba zâmbind ca un bunic  cum merg lucrurile în dragoste, am ascultat în căşti „Need you now” pe repeat. Până mi s-a făcut rău de la stomac şi am ajuns ca, de atunci, să nu mai suport nici să aud „Need you now”, darămite să mai văd un răsărit pe plajă.

Morala „teoretică”? Că sunt lucruri în astă viaţă care să ne placă mult- ca şi gust, ca şi acţiune repetitivă etc- dar care, la un moment dat, să devină, printr-o  anumită circumstanţă, de „neatins”. Devenim saturaţi de ele. Prezenţa lor, pe care odată o doream cu înfocare, acum ne intoxică, ne  face rău- fizic sau mental, nu contează. Cert e că ceea ce credeam familiar, aliat, se poate întoarce cu arme împotriva noastră. Pentru că orice lucru e ambivalent şi chiar dacă, privind sincronic, percepem adesea doar albul carcasei, diacronia ne arată că poate avea în acelaşi timp şi-un dedesubt- unul  cât se poate de negru.

Rahat-e1270138385705Sursa imagine: http://www.iuli.eu

Reclame