Gânduri pe hârtie CLXXVI- Epiderme pe-un spătar de scaun

Epidermele  atârnau goale pe spătarul scaunului de birou, ca două carcase de miel proaspăt tranşate de mâna vreunui măcelar învechit în ale meseriei sale. Erau roz şi totuşi palide, cumva prea infuzate de la sângele scurs în picuri când fuseseră dezlipite de pe oase şi flasci, ca nişte pănuşe de păpuşoi rămase inutile după smulgerea ştiuleţilor. Şi aveau riduri peste tot, cute rămase de la articulaţiile pe care, până nu demult, le-acoperiseră întins. Organele erau şi ele încă intacte înauntru şi funcţionale, că se-auzea  inima pompând în gol şi plămânii pufăind cu ridicare ritmică, ca imitând fidel actul respiraţiei. Carne, era pur şi simplu carne, prea multă, prea caldă, prea proaspătă încă, o carne care mirosea a carne şi-a sudoare năduşită şi-a clocotire de sânge- ca într-un abator mic de provincie unde măcelarul nici măcar nu-şi mai pune mănuşile înainte de a se apuca să ciopârţească. Mai pufăia din când în când odorizantul de pe noptieră, scuipând, moşneag, o tuse cu miros de răşină, dar nu era nicio fereastră deschisă şi particulele de parfum se învârteau prin aer vreo câteva minute, apoi mergeau să se lipească contopit şi scurs de epiderme, împrumutându-şi esenţa lor. Prefăcându-le în hălci de carne parfumată ieftin. În pat, ea stătea cu capul rezemat de pieptul lui şi ochii i se învârteau cu lentoare în orbite. „Să nu se-adune muştele”, clănţăni cu dantură albă, ca de mireasă detartrată. „Fii fără grijă, îi răspunse dezmierdându-i c-un deget lung osul frunţii, n-au ele pe unde intra. Şi dacă totuşi intră, am eu ac de cojocul lor, doar ieri am fost să cumpăr anti-insecticid…” „Cu muştele nu se ştie niciodată, dădu ea din cap, serioasă, când vor ceva găsesc ele o cale să-l ia în stăpânire. Aşa-au făcut chiar şi beagle-ul vecinei mele, l-au acoperit pân’ i-au ajuns la os şi-apoi…” ”Şşş, şopti îmbrăţişând-o strâns cu membrele, ţie n-o să-ţi facă niciodată rău muştele pentru că n-o să le las eu…” Odorizantul pufăi din nou, teleportând pentru câteva momente abatorul camerei în vârf împădurit de munte. Ea zâmbi rânjit cu toată faţa. El îşi strecură o ţigară printre dinţii tineri şi-ngălbeniţi de viciul tutunului şi fumă fără grabă, uitându-se-n tavan. Se ridicar-apoi la unison din aşternuturi, ea pe dreapta, el pe stânga, amândoi la fel de identic goi şi de osos subţiri. Ea-şi înşfăcă epiderma de pe scaun cu o mână, grijulie ca şi cu o rochie de bal şi şi-o trase peste cap, afundându-se în moliciunea ei ca-ntr-o pilotă. „Vrei să te ajut cu nasturii?” se oferi el, rulându-şi la rândul său straturile de piele peste oase, deşi mai repede ca ea- şi şi mai neglijent. „Mă descurc”, zise aranjându-şi  sânii înapoi pe piept şi presându-şi cu vârfurile falangelor pielea pe oasele feţei până nu mai rămase nicio cută plină cu aer care să fie ţuguiată-umflat în afară. Trase de păr până când fiecare fir îşi regăsi locul firesc şi pipăi împuns să se asigure că fiecare organ se afla în poziţie propice funcţionării. „Puţin mai la stânga pielea de pe ceafă, o atenţionă el, o aluniţă nu-i tocmai la locul ei…Gata, acum e foarte bine.” Se întoarse spre el zâmbind şi cu buzele, nu numai cu dinţii – ca înainte şi se îmbrăţişară, chicotind ca doi copii de-o şotie. Deasupra lor, o muscă neagră, mare, din acelea care lasă zeamă pe perete când le omori bâzâia insistent în jurul lustrei, dar lor, acum, nu le mai păsa. Erau din nou, complet, oameni şi carnea trupurilor lor nu o putea fura nimeni până la următoarea lepădare-voluntară- a ei. Căci, tocmai pentru că erau oameni, găseau plăcere savuroasă în a sfida muştele şi-a prefigura poveştile în realitate. În special „Povestea porcului”. Dar pentru că n-aveau şorici de lepădat la gura focului, renunţau temporar în câte-o noaptea la propria piele şi rămâneau să doarmă scheletic goi şi-atât de mereu unul lângă altul. Ca la Începuturi.

__p_r_e_v_i_e_w___forgive_____by_worldoftheundertaker-d5os2wxSursa imagine: http://www.deviantart.com/art/P-r-e-v-i-e-w-Forgive-343951809

Reclame