Recenzie XIII : „Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri” sau despre cum l-am descoperit, par chance, pe Cortázar

Pe Julio Cortázar nu-l cunoaşte multă lume în România (poate doar bibliofilii înfocaţi), deşi  e recunoscut pe plan internaţional ca fiind unul dintre cei mai importanţi autori argentinieni  ai epocii moderne, promotor al curentului școlii realismului magic sud-american alături de alte nume cu rezonanţă în sfera literară precum Gabriel García Marquez, Jorge Luis Borges, Isabel Allende etc. Mizând pe combinaţia contrariilor care se atrag şi se determină reciproc ( viaţa nu poate exista fără moarte, prezentul are în spate un anumit trecut care să îl susţină), realismul magic îmbină, aşa cum sugerează de altfel şi numele-i, alte două curente literare majore- realismul şi supranaturalul, dând astfel naştere unei proze hibrid în care  nimic nu e ceea ce pare la prima vedere şi unde lucrurile şi oamenii şi sentimentele funcţionează după reguli cu totul excepţionale, extramundane chiar, ca într-o Ţară din Oglindă pe care n-o presimţi, dar înspre care te împing, parcă cu voinţă proprie, paşii. Iar Cortázar se pricepe de minune să jongleze cu oscilaţiile de timp şi de spaţiu, să orchestreze intrările şi ieşire din real astfel încât totul să pară firesc  şi cât se poate de  plauzibil, să strecoare cu îndemânare câte un element oniric în firul narativ al acţiunii asupra căruia, ca cititor, să te repezi să-l prinzi şi să-l asimilezi cu paraxenia unei pisici care se aruncă asupra ghemului. Deşi în genere autor de proză scurtă ( a se vedea volumele de povestiri Bestiar, Sfârşitul jocului, 1956, Poveşti cu cronopi şi glorii, 1962, Ocolul zilei în optzeci de lumi , Cât de mult o iubim pe Glenda,1980, Autonaţii de pe cosmopistă, 1983, etc.), argentinianul a cochetat cu poezia, teatrul şi eseul şi a abordat ca specie literară şi romanul, capodopera sa în acest sens fiind reprezentată de volumul Şotron (1964).

 manuscris gasit intr un buzunar si alte povestiri

Sursa imagine: www.modificare.blogspot.com

Mărturisesc  că eu însămi l-am descoperit  foarte de curând pe  Julio Cortázar, după ce mi-a fost recomandat  călduros de unul dintre profesorii mei de la facultate.  Volumul de proză scurtă „Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri” a fost prima scriere a acestuia  care mi-a picat în mână şi prin intermediul acesteia am cunoscut „iniţierea” în imprevizibilul univers cortazarian  şi-n stilul aparte de a scrie al acestui prozator, stil pe care l-aş putea compara cu uşurinţă cu nisipurile mişcătoare ale deşertului în care te trezeşti prins şi tras în jos exact când te aştepţi mai puţin. Cele 28 de povestiri pe care înglobează sunt scurte şi independente ca subiect ( Circe, Casa ocupată, Funigei,  Menadele, O floare galbenă Fluviul, Manuscris găsit într-un buzunar etc), însă complexitatea detaliilor şi încărcătura psihologică orientează lectura în sensul că, după ce ai terminat de citit una din istorioare, simţi nevoia imperioasă să iei o pauză, să asimilezi informaţiile şi să le pui cap la cap pentru o mai bună înţelegere înainte de a trece la următoarea. Dacă e să ne oprim asupra subiectelor abordate, acestea se remarcă printr-un tragism zguduitor, intoxicant, prezenţa morţii pândind iminent pe la colţuri în aşteptare de personaje pe care să le înhaţe hulpav înainte de vreme, însă  felul lui Cortázar de a pune problema- ironic, cu umor, cu o emoţie dureros de gingaşă- mai diminuează din gravitate şi compensează finalurile ce parcă nu au auzit niciodată de tehnica happy-ending-ului. Combinaţia între iubire şi moarte este frapantă şi interdependentă, naraţiunea este performată numai la persoana I de către  o voce auctorială detaşată de sfera subiectivităţii, peisajele sunt conturate într-un mod unic ce pare că le redă în mişcare (predomină ca locaţii Buenos Aires şi Paris), iar inventivitatea joacă un rol esenţial în sensul că, aşa cum se întâmplă cu majoritatea personajelor, dacă îţi imaginezi un anumit lucru, fie el şi ireal şi crezi în el cu toată puterea ta, atunci lucrul respectiv se va preface în cele din urmă  în realitate.

 Casa_tomada_2_by_camila87

Sursa imagine: http://www.deviantart.com/art/Casa-tomada-2-168143180

În ceea ce priveşte naraţiunile cele mai impresionante din cadrul acestui volum, recomand, pe criterii pur subiective, Circe ( o poveste despre o tânără frumoasă ca o zeiţă, cu doi logodnici morţi şi un al treilea care vrea să aibă încredere deplină în ea, dar ceva din străfundurile firii ei îl împiedică), Manuscris găsit într-un buzunar ( o poveste despre iubiri în contratimp şi despre coincidenţe (ne)fericite), Fluviul ( o istorioară despre cum te poţi sinucide  prin înec în timpul unei partide de dragoste), Insula la amiază ( o valorificare epică a fenomenului de „Fata Morgana” când necunoscutul te atrage ca un magnet) etc. Fiecare în parte are ceva special, o anumită sclipire care surprinde într-un mod neaşteptat dar plăcut,  fapt ce justifică prin urmare afirmaţia lui Gabriel García Marquez referitoare la  Cortázar potrivit căreia „ de la cea dintâi pagină mi-am dat seama că era un scriitor cum mi-aş fi dorit şi eu să devin. Mă gândesc la el cu bucuria imensă că a existat şi cu gratitudinea că ne-a lăsat o operă la fel de frumoasă şi indestructibilă precum amintirea lui.”

Închei prin a (vă) recomanda din tot sufletul   „Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri”  a lui Julio Cortázar pentru că este o carte extraordinară în care fantezia face regulile, iar realitatea i se subordonează cu o naturaleţe pe care cititorul o acceptă fără  a o comenta, o carte în care peisajele şi actorii se află într-o continuă mişcare ca de vârtej, în care detaliile joacă un rol esenţial  şi-n care aparenta normalitate a lumii  umane e „sfâşiată” de colţii unui narator preocupat să pună în lumină întocmai disfuncţionalităţile. Vă las în cele ce urmează să vă delectati cu una din povestirile  scriitorului argentinian pe care am menţionat-o mai sus, şi anume Fluviul,  fiind convinsă că e un „antreu” suficient de savuros care să vă stârnească apetitul literar pentru Cortázar.

 

“Da, deci aşa, se pare că ai plecat spunând nu mai ştiu ce, că te duci să te arunci în Sena, ceva de genul ăsta, una din frazele de la miez de noapte, învălmăşite cu cearşaful şi cu gura amară, aproape întotdeauna în întuneric sau cu mâna ori piciorul atingând uşor trupul celui care abia de te ascultă când spui asemenea lucruri, asta vine din cealaltă parte a ochilor mei închişi, din somnul care încă o dată mă trage în jos. Ei bine, nu-mi pasă dacă ai plecat, dacă te-ai înecat sau cutreieri încă cheiurile privind apa, şi pe deasupra nu-i adevărat, fiindcă eşti aici adormită, respirând sacadat, deci n-ai plecat când ai ieşit o clipă, înainte ca eu să mă cufund în somn, pentru că ai plecat mormăind ceva, că o să te îneci în Sena, deci înseamnă că ţi-a fost teamă, ai renunţat, şi iată-te aici, atingându-mă aproape, şi te unduieşti de parcă ceva te-ar chinui în visul tău, de parc-ai visa într-adevăr că ai plecat, şi ai ajuns până la urmă pe chei, şi te-ai aruncat în apă. Şi tot aşa, pentru a adormi apoi cu faţa udă de un plâns stupid, până la unsprezece dimineaţa, ora când soseşte ziarul cu ştirile despre cei care s-au înecat cu adevărat. Mă faci să râd, sărmana de tine! Hotărârile tale tragice, felul ăsta de a trânti uşile, ca o actriţă de turneu în provincie, mă întreb dacă realmente crezi în ameninţările tale, în şantajele-ţi respingătoare, nesfârşitele scene patetice stropite cu lacrimi şi adjective şi pomelnice de reproşuri din belşug. Ai merita pe cineva mai înzestrat ca mine să-ţi dea replica, atunci s-ar vedea înfiripându-se perechea perfectă, cu duhoarea desfătătoare a bărbatului şi a femeii care se distrug privindu-se în ochi pentru a-şi asigura amânarea cea mai precară, pentru a mai supravieţui, a reîncepe şi a urmări neobosit adevărul acela de maidan şi fund de cratiţă. Dar, vezi bine, aleg tăcerea, aprind o ţigară şi te ascult vorbind, te ascult lamentându-te (pe bună dreptate, dar ce mai pot face) sau, şi mai bine, adorm încetişor, aproape legănat de imprecaţiile tale previzibile, cu ochii întredeschişi mai amestec pentru o clipă cele dintâi străfulgerări de vise cu gesturile tale caraghioase în cămaşa de noapte, sub lumina lustrei primite ca dar de nuntă, şi cred că în cele din urmă adorm şi iau cu mine, îţi mărturisesc aproape cu dragoste, partea cea mai frumoasă a mişcărilor şi învinuirilor tale, sunetul care-ţi deformează plesnind buzele livide de furie. Pentru a îmbogăţi propriile-mi vise, în care nimănui nu i se năzare niciodată să se înece, crede-mă.

Dar, dacă e aşa, mă întreb ce vei fi făcând în patul ăsta pe care ai hotărât să-l părăseşti pentru altul mai vast, curgător. Acum dormi, din când în când mişti un picior care schimbă desenul cearşafului, pari supărată de ceva, nu prea supărată, un fel de oboseală amară, buzele tale schiţează o grimasă de dispreţ, slobozesc întretăiat aerul, îl sorb cu înghiţituri scurte, cred că, de n-aş fi atât de exasperat de falsele tale ameninţări, aş recunoaşte că eşti iar frumoasă, de parcă somnul te-ar aduce puţin de partea mea, unde e cu putinţă dorinţa, şi chiar împăcarea sau o amânare, ceva mai puţin tulbure decât zorii aceştia în care încep să circule primele maşini, iar cocoşii îşi dezvăluie respingător oribila lor servitute. Nu ştiu, acum nici nu mai are rost să mă întreb iar dacă ai plecat vreun moment, dacă tu erai cea care a trântit uşa la ieşire chiar în clipa în care eu alunecam spre uitare, şi poate din cauza asta vreau să te ating, nu fiindcă m-aş îndoi c-ai fi aici, probabil că n-ai plecat deloc din cameră, pesemne că o răbufnire de vânt a izbit uşa, am visat c-ai plecat în vreme ce tu, crezându-mă treaz, îmi strigai ameninţătoare de la picioarele patului. Nu din pricina asta te ating, în penumbra verde a răsăritului e aproape dulce să-mi trec o mână peste umărul acesta care se înfioară şi mă respinge. Cearşaful te acoperă pe jumătate, degetele mele prind să coboare pe conturul neted al gâtului tău, înclinându-mă îţi sorb suflarea care miroase a noapte şi a sirop, nu ştiu cum braţele mele te-au înlănţuit, aud un plânset pe când îţi arcuieşti mijlocul refuzându-te, dar amândoi cunoaştem prea bine jocul ăsta pentru a mai crede în el, trebuie să-ţi laşi în voia mea gura care gâfâie cuvinte slobode; zadarnic trupul tău adormit şi învins se zbate să scape, într-atât suntem de contopiţi în încurcătura asta de ghem unde firul alb şi firul negru se luptă ca păianjenii într-un borcan. De sub cearşaful care abia te acoperă izbutesc să întrezăresc fulgerul brusc ce brăzdează aerul pentru a se pierde în umbră, şi iată-ne goi, zorile ne învăluie şi ne împacă într-o singură materie tremurândă, dar te încăpăţânezi să lupţi azvârlindu-ţi braţele peste capul meu, deschizând într-o străfulgerare coapsele pentru a le închide apoi ca un cleşte înspăimântător ce vrea să mă separe parcă de mine însumi. Trebuie să te supun încetişor (şi asta, ştii bine, am făcut-o întotdeauna cu o graţie ceremonioasă), fără să-ţi fac rău îţi îndoi braţele ca trestia, mă alătur plăcerii tale cu mâini crispate, cu ochii larg deschişi, acum în sfârşit ritmul tău se adânceşte în mişcări lente de moar, de bulbuci profunzi ridicându-se până în faţa mea, îţi mângâi nedesluşit părul risipit pe pernă, în penumbra verde îmi privesc cu uimire mâna şiroindă, şi înainte de a aluneca lângă tine ştiu că abia te-au scos din apă, prea târziu, fireşte, şi că zaci pe dalele cheiului înconjurată de pantofi şi de voci, goală cu faţa în sus, cu părul ud şi cu ochii deschişi.”

Mujer bajo el agua by_toni_frissellSursa imagine: www.taringa.net

 

Reclame