Rencenzie XII : „Pădurea norvegiană” sau despre cum să alegi între două iubiri contradictorii

Pentru cei care abia acum îl descoperă pe Murakami sau pentru cei deja familiarizaţi cu stilul fantastico-modernist al acestuia, cu naturaleţea discursului său narativ în care se regăsesc laitmotive specifice, cu abordarea sa aparent simplistă asupra vieţii şi a morţii dar care mereu dezvoltă conotaţii profunde, „Pădurea norvegiană” este cu siguranţă un roman din categoria „must-read”-urilor, o „adevărată piesă de colecţie pentru iubitorii de literatură” aşa cum îl cataloghează Library Journal. Uşor de citit şi nu foarte stufos (doar 347 de pagini), volumul  dezvoltă o poveste mişcătoare de dragoste şi mai ales de viaţă  în care Erosul şi Thanatos-ul îşi dau mâna spre a creiona un univers real cu iradiaţii de tărâm de vis, fundamentat pe acordurile îndrăgitei piese „Norvegian Wood” a celor de la Beatles, piesă care de altfel îşi  împrumută şi intrigantul titlu operei.

 padurea-norvegiana

Sursa imagine: http://clubuldelectura.files.wordpress.com/2012/05/padurea-norvegiana.jpg

Toru Wanatabe, personajul principal al cărţii, poate fi receptat ca  o replică modernă a naratorului anonim din „În căutarea timpului pierdut” a lui Marcel Proust, cu singura excepţie că madelena cea declanşatoare de amintiri este înlocuită de Murakami cu hit-ul celor de la Beatles. Auzită  total întâmplător de maturul Watanabe  în timpul unei călătorii cu avionul spre Hamburg, melodia declanşează involuntar fluxul memoriei afective şi-l „obligă” pe erou să retrăiască evenimentele cruciale  petrecute în urmă cu 20 de ani : moartea celui mai bun prieten, anii de facultate, dragostea pentru instabila-emoţional Naoko şi sentimentele sale tulburi  pentru mereu-plina-de-viaţă Midori, alegerea pe care o are de făcut între cele două femei  atât de diferite din viaţa sa…

 asd

Sursa imagine: http://www.cotidianul.ro/images/relatia_de_mare_poezie_dintre_personaje_si_peisaj.jpg

Publicat în 1987, „Pădurea norvegiană ” a devenit  rapid bestseller internaţional,  fiind tradus în peste douăzeci de limbi şi vândut în  peste patru milioane de exemplare. În 2010, romanul a fost chiar adaptat într-un film omonim regizat de Tran Anh Hung şi nominalizat la premiul „Leul de Aur” în cadrul  „Festivalului de film de la Veneţia”. Stilul lui Murakami este subtil, ca şi când mai degrabă ar schiţa cu un creion figurile şi peisajele pe foaie decât să le dea un contur precis, individualizat, de aceea imaginaţia lectorului joacă şi ea un rol important în percepţia anumitor personaje sau locuri în care acestea se află la un moment dat.  Autorul ştie când să fie amuzant şi când sobru, să îmbine dramatismul cu  destinderea astfel încât atmosfera să nu fie nici prea lejeră, nici prea încărcată emoţional, să abordeze actul sexual dintr-o perspectivă erotică şi totodată ingenuă care să nu explice în detaliu, ci să uziteze forţa de sugestie. „Muzicalitatea”  textului e asigurată la propriu de trimiteri la melodii cunoscute interpretate de Beatles, Rolling Stone, Bill Evans, Jim Morrison, Bach etc., iar aluziile literare sunt şi ele la mare căutare, preferinţele lui Toru Wanatabe pentru „grei” ai literaturii americane precum Truman Capote şi Scott Fitzgerald identificându-se aici cu cele ale lui Murakami. Pe parcursul defăşurării acţiunii, un ochi expert poate identifica multe din laitmotivele apropriate de scriitor ( motivul fântânii adânci, al pădurii, al gării, al scrisorilor, preferinţa personajelor pentru mâncare bună, bere şi muzică veche ş.a.), iar tocmai pentru că opera de faţă se înscrie în prima perioadă a creaţiei artistice a acestuia, aceste idei le regăsim aprofundate în volumele viitoare de proză („ Cronica păsării-arc”- 1994, „Iubita mea, Sputnik”- 1999, „Kafka pe malul mării”-2002, „1Q84”- 2009-2010). Totodată, Murakami abordează  masculinitatea şi feminitatea din diverse unghiuri, disociind aceste concepte în felurite ipostaze sub care acestea se prezintă în societatea contemporană: prototipul bărbatului sobru, impersonal, retras în sine- Cavaleristul;  prototipul bărbatului şarmant şi de succes- Nagasawa;  femeia oscilantă, dependentă de cei din jur- Naoko; femeia voluntară, îndrăzneaţă, luptătoare- Midori; femeia artist- Reiko; femeia idealistă, care se autoiluzionează- Hatsumi.

 frt

Închei prin a recomanda călduros această carte tuturor celor care au nevoie de a evada pentru câteva momente din tumultul realităţii zilnice, universul din „Pădurea norvegiană” fiind unul aducător de linişte, dar şi de tragism. „Viaţa e aşa cum e, cu bune şi cu cele, pare a spune acest roman al lui Murakami, moartea vine şi ea când te aştepţi mai puţin, iar dacă nu faci la timp alegerea corectă, dacă nu te salvezi prin dragoste şi alergi fanatic după himere, s-ar putea să te duci la fund înainte de vreme.” Iar ca să vă conving că într-adevăr merită să daţi o şansă acestei cărţi, vă las în cele ce urmează să vă delectaţi cu o serie de pasaje care se numără printre cele mai reuşite:

  • „— N-ar trebui să uiţi că viaţa e ca o cutie de fursecuri! Am dat din cap şi m-am uitat la ea. 

— Cred că sunt cam tont, pentru că uneori nu prea înţeleg ce vrei să spui. 

— Ştii cum se asortează fursecurile, nu? Unele îţi plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îţi plac şi rămân la urmă cele care nu-ţi plac. Eu aşa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva ce nu-mi convine. Dacă reuşesc să fac şi ce nu-mi convine, pe urmă e simplu. Viaţa e ca o cutie de fursecuri. „

  • — Cât de mult mă iubeşti? întrebă Midori. 

— Suficient de mult ca să pot transforma toţi tigri din junglă în unt, am spus eu. „

  • „– M-am despărţit de el. Definitiv. […] – De ce?

–  De ce? scânci ea. Eşti nebun? Ştii subjonctivul din engleză, ştii trigonometrie, îl citeşti pe Marx şi nu eşti capabil să înţelegi atâta lucru? De ce naiba mă întrebi? De ce mă pui în situaţia să-ţi spun direct ce ai putea foarte bine să simţi şi fără vorbe? Ţin la tine mai mult decât la el. Asta-i tot! Mi-ar fi plăcut să mă îndrăgostesc de un băiat mai arătos, dar dacă n-a fost să fie… M-am îndrăgostit de tine!”

  • „- Cauţi dragostea adevărată?

-Nu chiar. Nici vorbă să ţintesc la aşa ceva. Pe mine mă fascinează egoismul. Egoismul perfect. De exemplu, eu îţi spun acum că vreau să mănânc nişte tarte cu căpşune şi tu laşi totul baltă şi dai fuga să-mi cumperi. Te-ntorci cu ele, gâfâind, şi mi le întinzi, dar în clipa aceea eu îţi spun că nu mai am chef de ele şi le arunc pe fereastră. Aşa ceva caut eu.

-Ce legătură are asta cu dragostea? am întrebat eu, teribil de uimit.

-Are. Habar n-ai tu. Sunt momente în viaţa unei fete când asemenea gesturi sunt extrem de importante.

-Adică ce gest? Aruncatul pe fereastră?

-Exact. Şi în clipa aceea aş vrea ca băiatul să-mi spună: „A, am înţeles, Midori. Te rog să mă scuzi. Trebuia să ghicesc că nu o să le mai vrei. Sunt un rahat de măgar, un insensibil. Plec să-ţi iau altceva, ca să mă ierţi. Şarlotă sau plăcintă cu brânză?

-Şi tu cum ai reacţiona?

-I-aş da toată dragostea mea.”

Reclame