Ganduri pe hartie XLIV-Oamenii-tablou

Cu toţii vrem câte ceva în viaţa asta,nu-i aşa?E,până la urmă,firesc.Dar,dincolo de considerentele materiale ale unei vieţi pe care s-o putem numi cu mândrie „de succes” mai există şi altele,de ordin cognitiv de astă dată,dictate de nevoia impetuoasă de a şti.Cât mai multe şi mai diverse.În ceea ce mă priveşte,sunt momentan în faza în care aş vrea să ştiu cum ştim,să descopăr mecanismul secret al acestei arte a „cititului celor din jur” care după 19 ani de viaţă îmi rămâne încă străin.Cum ştim ce gândesc şi ce simt cei din jurul nostru dacă nu putem empatiza cu ei?Cum înţelegem semnele,cum citim printre rânduri dacă ei nu nu ne oferă niciun rând printre care să descifram?Cum facem să ajungem la ei,la esenţa lor,să stabilim un contact real,ceva care să nu fie doar fizic şi atât,să le îmbrăţişăm şi sufletele,nu doar umerii…?

Pentru că există şi au existat dintotdeauna oameni care sunt atât de adânc închişi în ei înşişi încât pur şi simplu nu-ţi poţi da seama când trebuie să continui şi când trebuie să te opreşti să mai lupţi pentru ei.Te uiţi la ei căutând răspunsuri ori indicii şi tot ce vezi este faţa aceea mitologică şi inexpresivă de Sfinx,multiplicată la nesfârşit.E faţa aceea care nu spune nici „da”,nici „nu”,care după ce o priveşti  te lasă şi mai plin de îndoieli ca înainte,care te face să-ţi pui mii de întrebări şi să vrei să afli ce e dincolo de ea.O văd şi faptul că nu reuşesc să trec de nişte bariere îndărătul cărora ştiu că se ascunde persoana reală mă exasperează.Îmi vine să iau un bisturiu şi să sfâşii în fâşii expresia aceea impenetrabilă,de tablou, pentru a putea pătrunde dincolo şi-i atinge gândurile şi afectele,pentru a cunoaşte omul adevărat de dinăuntru,dar şi pentru a mă asigura pe mine însămi că nu sunt singura persoană care se frământă atât, că viaţa interioară a altora nu poate fi atât de liniştită cum o indică feţele lor…Vreau să mă conving că ei,oamenii-tablou,simt la fel ca noi toţi.Pentru că nu prea pare.Pare că ei sunt scutiţi,aşa,ca prin farmec,de intensitatea unor lucruri pe care le trăiesc ca şi când ar fi nimicuri,pe când noi ceilalţi le trăim la adevărata lor intensitate.Iar dacă nu e vorba de prostie sau ceva probleme cu capul-şi ştiu că nu e- atunci mă întreb:cum poţi trăi aşa?De unde atâtea resurse de inaccesibilitate,de unde  atâta opacitate şi ermetism?Şi mai ales,cum facem distincţia între persoanele nepăsătoare,total indiferente la ceea ce  se-ntâmplă-n jur şi  realii „neînţeleşi”,care nu arată nimic pentru că nu ştiu/nu pot/le e prea teamă?Iar în ceea ce mă priveşte pe mine cel din afară,cum să ştiu eu ce să fac când nu primesc niciun indiciu?Să îmi ascult instinctele,să fac ceea ce cred eu că e bine în ciuda privirii aceleia de Sfinx pe care o primesc cu aceeaşi lejeritate cu care îţi dau  restul când te duci la magazin sau să păstrez o distanţă sigură şi să stau „în banca mea”,eu cu mine şi pentru mine…?

Veţi spune că lucrurile diferă de la caz la caz,de la persoană la persoană. Că nu există reguli universale după care să ne ghidăm pentru a şti. Că printr-o anumită conjunctură,la un anumit moment dat,pur şi simplu vom şti ce e  de făcut şi aia va fi.Dar dacă facem asta,faza cu aşteptatul momentului favorabil adică,pierdem timp.Valoros.Pierdem prezentul şi pe oamenii din el,care se pare că se joacă de-a Sfincşii cu noi,adresându-ne ghicitori pe care nu ştim să le dezlegăm.Prin urmare,rămâne de făcut…ce?Şi mai ales,cum ştim?Pe ce crtiterii ne bazăm mai exact într-un act de cunoaştere a celuilalt…?

painting_by_thsesmeSursa imagine: http://www.deviantart.com/art/painting-37873081

P.S. Textul asta e cumva dedicat tuturor oamenilor-tablou pe care i-am cunoscut  până acum  şi care sunt aşa poate conştient,poate nu.Oricum ar fi,mă derutează rău de tot şi mă obligă,prin felul lor de-a fi,să devin la rândul meu un alt om-tablou,pentru că de,ştiţi şi voi vorba aia cum că „În viaţă primeşti ceea ce dai.”Cât despre voi,cei care citiţi,aţi cunoscut vreodată acest tip de oameni?V-au intrigat la fel de mult ca şi pe mine?Şi mai ales,aţi reuşit să  descifraţi într-un final  ce-i cu ei?

Reclame